sâmbătă, 28 decembrie 2013

Lipsă


             „- Arată-mi cum ești când plec, dacă chiar te doare. Vreau să știu cum te doare.”
 E prea multă liniște aici. Prea multe gânduri îmi zgârie sufletul. Încerc neputincios să transform tăcerea din mine în fragmente de text haotic.  A devenit o durere chiar și modul în care zgârii cu un Parker blestemata de foaie cu linii peste gânduri. Sunt îngenuncheat de o rațiune debilă ce se încapățânează să își facă simțită prezența în nopțile în care a ta absență poruncește frigului să-mi muște brutal din pielea fină reliefată doar de cicatricile adânc lăsate de tine.
 Universul îmi este spart în milioane de bucăți de realitate cruntă în care poveștile rămân perfecte doar dacă războiul dintre emoție și rațiune se încheie înainte de a începe. Alcoolul știe doar să îmi adâncească  dorul pe care îl plâng în cuvinte. Încă un trup menit să fie folosit și stricat.
     „- Trăim în realități diferite. E târziu. Lasă-mă să plec, te rog”
  Cuvintele tale mă dor ca o operație pe cord deschis fără anestezie. Sufletul, greu ca de plumb, mi se zvârcolește ca și mine în patul gol și înghețat. Îmi sorbi visele. Am încheieturile blocate în frânturi de trecut și, cu cât încerc să te alung mai tare, îmi mai pun de unul singur un rând de lanțuri.
 Pe cine încerc să păcălesc, chiar și subconștientul meu încearcă să mă înebunească amețindu-mi fiecare dimineață cu tine. Îmi simt trupul inert și sufletul strâns între gleznele unei femei ale cărei picioare ar trebui admirate de pe coperțile revistelor. Mă înfior la gândul că vom fi străini de acum.
           “- Durerea spune mai multe decât un buletin.”

luni, 23 decembrie 2013

Schiță



          Aveai dreptate, încă ne trasăm viața sub forma unei caricaturi, dar știu cât de mult poți iubi ce tocmai ai schițat. Știu cât de multă pasiune ți se ascunde în vene, doar asta pot simți când te ating. Pielea ți se topește de pe oase iar sângele ți se împrăștie haotic pe hârtie. O pereche de mâini aspre mutilează un manuscris de parcă ar dori să îi imprime o altă traiectorie.  
Sub dureri agonizante nu îți pot înțelege cuvintele dar vocea ta reverberează în cele mai adânci parți ale mele. Nu dețin niciun control asupra ei. Îmi pot astupa urechile și tot își găseste calea spre cotloanele cele mai adânci ale trupului meu și îmi tulbură rațiunea. Mi-a ajuns până în piept, adânc, înăuntrul meu. Ai zburat toată pânza de păianjen dintr-un suflet prăfuit, astupându-mi  toate crăpăturile. Apoi mi-ai luat inima în mâini și mi-ai strâns-o cu putere până paginile tale au început să se umple de o altă culoare. Ai rupt hârtia după spunându-mi că nu îți poți desena viața cu cerneală împrumutată. Să rănești pe cineva într-o asemenea manieră e un act mai mult decât intim.
Vreau să mă lupt cu tine și să îți cedez. Îți iubesc demonii și războiul pe care ți-l poartă. Ești singur, nenorocit, gândurile nu îți au niciodată loc pe hârtie și durerea e singurul tău stimulent. Trăind propria-ți sinucidere, îți experimentezi intensitatea torturii  pe care ți-o aduce și nu te împotrivești. Nu mă aștept să fii sănătos sau sensibil. Nu posed o pasiune pentru carne ci, atât de crud, o sete teribilă de sânge al unui suflet îngenuncheat de propria rațiune.

vineri, 13 decembrie 2013

Dependență


         Nu mă întreba cum sunt buzele lui. Cum se topesc într-o gropiță de încântare când îmi lipesc fruntea de gâtul lui și inspir adânc. O gură ce conturează un romb inefabil. Miroase a acasă, a mere coapte și liniște-n piept. Nu-mi vorbi de brațele lui calde. Cum îmi caută instinctiv mâna în noapte, tresărind dacă încerc să-i scap. Ochi flămânzi sub gene ce-mi urmăresc cu poftă coapsele, pumnii strânși peste ai mei și-mi rostește numele până ce nu mai sună a nimic uman. Un copil răsfățat ce îmi privează corpul de somn nopțile și pe care îl chinuie cu atingeri dureroase. Dimineți în care îi simt gustul înainte să deschid ochii. Păr dezordonat și barbă nerasă. Nu mă întreba de ce, cu toate astea, aleg să plec. Deschid gura să acuz și tot ce se aude e un copil speriat: „ – Îmi pare rău”

luni, 9 decembrie 2013

Păcat

Ochii încep să i se obişnuiască cu întunericul şi o siluetă a unei femei adormite cu picioare lungi i se imprimă în vederea difuză. Tot ce putea auzi îi era respiraţia ritmică ce se lovea de pat.
- Unde sunt şi...cine e ea? I-am colecționat orgasme, oare? De ce mi se învârte capul şi pielea îmi transpiră fără un motiv aparent? De ce sunt incapabil să citesc ora de pe ceas? Am probleme în a înţelege ce se întâmplă cu mine. Nu înţeleg, de ce nu îmi pot controla mintea aşa cum obisnuiam? De ce corpul îmi reacţionează într-un fel intens? Sunt un tip sărac, cum am ajuns într-un luxury apartment? Oare de ce parfumul ei mă îndeamnă să o mușc?
Îşi trece memoria printr-un pahar de vodkă şi îşi aprinde o ţigară ce sfârşeşte într-o scrumieră plină de păcat. Creierul îi este o mixtură de confuzie şi haos. Pașii îi sunt impiedicați de sticle goale aruncate pe podea cu nume greu de pronunțat. Frânturi de imagini și miros de minți murdare i se scurg în simțuri. O limbă ce îi lingea gingiile. O cravată ce îi acoperea ochii și o pereche de cătușe pe încheieturi. Un sutien din dantelă neagră și gemete ce curg încet.
- Cum poate avea cineva o gură atât de frumoasă? Ce e acel ceva pe care mi l-ai pus pe limbă?

joi, 28 noiembrie 2013

Infern

"Those who escape hell however never talk about it and nothing much bothers them after that"- Charles Bukowski

            Îmi pot vedea şi acum umbra pe drumul iadului, ce păşea apăsat spre uitare pe capete mici de cadavre uscate. O carcasă de oase goala ce ştia să se ridice doar ca un ultim semn de protest al unui suflet izgonit mult prea devreme din rândul muritorilor.
Pierdusem tot ce se putea pierde. Odată ce și ea a renunțat mi-a început declinul. Așa că am început să trăiesc doar pe urma adrenalinei din venele mele, uitând că pe acolo trebuie să curgă sânge, nimic altceva. Dar cum aș fi putut suporta altfel liniștea apăsătoare ce se așternuse în jurul meu?
De neoprit, insațiabil, crud în ușurința cu care schimbam perechi de ochi umezi cu picioare lungi ca să mă feresc de faptul că ale ei mă lăsaseră în urmă în dimineața aia. Nestatornic, grăbit, lipsit de orice scrupul, colecționam suflete fără nicio intentie de a le restitui, ca orice om slab.
După ce mi-am privit demonii în ochi i-am provocat să mă distrugă. Au bătut la ușă, prima oară încet, apoi frenetic. Fără piele, fără buze, fără suflet, le-am deschis. Au măsurat aspru din privire un trup îmbătrânit de durere și au plecat. Am fost atât de multe ori în iad şi înapoi încât ce încearcă ei acum e plictisitor. De ce nu m-au ucis încă de când am deschis uşa infernului?! Acum sunt puternic. Nu destul de puternic încât să-mi fac față, dar destul de puternic încât să continui să încerc. 

duminică, 17 noiembrie 2013

Dirty story

-  Niciun cuvânt nu-ți va părăsi buzele, așa ne-a fost contractul. Nu mă privi așa, nu vreau să îți fac rău, dar nu îți pot promite că nu te va durea deloc. Rochia, fără sutien, îmi arată cât de vulnerabilă ești de fapt. Nu o privi, o voi rupe mai târziu. Acum, în genunchi!
Zgomot de fermoar. Gura i se deschide și își lasă limba să i se plimbe pe buze. Primul gust urmat de un geamăt confuz ieșit din gura lui. Paharul îi părăsește mâna și se sparge de podea. Știa exact ce făcea, cu toate că era jocul lui.
         - Treci în poziție. Știi care este preferata mea. Nu mișca un mușchi, nu te atinge. Așteaptă, așa cum ai fost instruită. Fiecare cerința va avea un obiectiv specific.  Corpul tău va primi doar ceea ce am să îi ofer.
Își trece privirea peste  formele ei pline și coapsele ușor depărtate. O palmă grea îi lovește brutal fundul. Un suspin primal și devine conștientă că mâinile nu îi erau bune doar pentru indicații. Îi este demon și călău.
Aerul nopții îi biciuia și mai tare corpul și gustul amărui i se scurgea dintre coapse. Îi atinge cu limba lobul urechii iar degetele i se adăpostesc acolo unde este cea mai sensibilă.
        - Prinde așternuturile pline de tine. Trage de ele. Rupe-le dacă asta simți. Umple camera de zgomotele tale. O poți distruge, nu îmi pasă. Geme și cerșește.
    Miros de orgasm și depravare demnă de Bukowski . Își scoate un deget din ea și i-l apasă în gură. 
  - Te las să îți tragi respirația. Apoi am să o fac din nou.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Depravare


Gust de femeie, ţigări şi depravare. O lipeşte de uşă iar corpul îi cedează, pierzându-şi orice formă de rezistenţă. Rochia-i fină, din mătase, atinge podeaua. Spatele lui lat este străpuns acum de unghiile ei lungi ce se adâncesc în pielea pe care se amestecă parfumuri. Gemete se izbesc de pereţi ca apoi să se stingă adânc în guri din ce în ce mai flămânde. O mână rece şi grea îi apasă şoldurile alunecoase. Un trup de femeie frumoasă se mişcă în acelaşi ritm cu al lui. Tensiunea din jurul lor se adună acum în respirații scurte și superficiale. Nimic nu părea mai important decât gura ei pe a lui. Nimic nu era cu adevărat mai potrivit decât el în ea. Modul cum îi atingea cu vârfurile degetelor spatele arcuit, cum îi simțea pielea fină pe care o știa atât de bine....
Îşi face simţită prezenţă şi ultimul geamăt, cel mai puternic dintre toate, apoi se aşterne o linişte nesfârşită. Sfârcurile şi buzele îi erau uscate. Urme de ruj pe pereți și dantelă neagră aruncată pe pardoseala umedă. Degetele îi adorm pe coapse moi.
Priveşte pe geamul unei mici cafenele savurându-și prima cafea din dimineața aceasta. Vremea este mizerabilă. Stropi de ploaie se sparg violent de geam iar el urmăreşte oamenii cum se grăbesc să ajungă la mașini, cum încearcă să își închidă umbrelele distruse de vânt. Era dimineața de după noaptea de dinainte. Mintea începe să îi plutească la ce se petrecuse cu câteva ore în urmă și buzele i se arcuiesc armonios într-un zâmbet cu gândul la genunchii ei zgâriaţi şi la ţipetele ce au trezit vecinii. Îşi trece limba peste buze şi simte gustul pielii cu care l-a îmbibat noaptea trecută. Alunecă de minute bune în gânduri necurate.
              Își întoarce capul spre fereastră absent și își termină cafeaua. Lasă ceva mărunt pe masă și părăsește localul. Ploaia îl lovește acum în față cu toată forța dar nu, nimic altceva nu mai contează. Zâmbetul ce i se așternuse pe buze nu mai putea fi spălat nicicum. “- Ce vreme teribilă,”  își spune în gând înainte de a-și îndrepta gulerul jachetei, ”...dar ce noapte”.

vineri, 8 noiembrie 2013

Emotional tie


3 dimineaţa, haos în gânduri şi un zâmbet falsificat printre fumul dens din ultima ţigară. Ultima? Alt substitut de viciu și nici urmă de ea. Prea multă tăcere mi se scurge-n timpane. Litere ce se aştern pe pagini murdărite de o cafea neagră cu un amar ce-mi alunecă dureros în simţuri. Două cuburi de gheaţă plutesc în paharul plin ce promite o vacanţă chimică dar nicio urmă de îndurare. Am trupul greu și tălpile reci. Mă sufoc ușor în aerul rece al nopții cu gândul la un amor debil.
Sufletul mi se încăpăţânează să adăpostească un demon erotic, fără să ia în calcul că tot el îi zgârie pereţii până la prăbuşire. Inutil îmi lovesc inima pe care o strâng puternic în mâini, căci nu se înduplecă să amorţească. Stiloul îmi bate în carne cui după cui pe  crucea ce o port în mine. Cunoști persecuția absolută și astfel mi te verși picătură cu picătură în perfuzia adânc intrată-n venă. Privesc cu groază cum o pereche de ochi negri e în stare să-mi pună sufletul la colț.
Trebuia să te cunosc, aveam nevoie de cineva ca tine. Ştiu, urăşti cuvântul “ trebuie” . Ai plecat cuprinsă de frică. Un răboi pierdut din start, am capitulat amândoi.  Acum mă număr singur printre cadavrele din închisoarea sufletului tău.
       Nu ar fi trebuit să-mi plănuiesc nimic, nu cu tine, nu când tu voiai doar să mă cunosti, însă am ajuns să te vreau cu mai multe mâini decât o paradă de cerşetori. Dorinţele mi-au ajuns în locuri pline de incertitudine ce m-au determinat să rămân câţiva paşi în urmă.Nu am să te găsesc niciodată în sala de aşteptare după un zbor anulat, când tu nu obișnuiești să călătorești cu bagaje de cală. Mereu pleci goală, lipsită de griji, durere sau gânduri.
          Move on, you say. Dar cum aş putea închide cartea când îmi este peste putinţă să întorc şi pagina pe care-mi scriu declinul?!
          Tu...tu dormi acum şi nu ştii câte gânduri primeşti. Îmi închid pleoapele insomniace și îmi las mâinile inconștiente să te caute printre așternuturi.



sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Capriciu

        


           Conștientă de grotescul jocului în care s-a lăsat atrasă și-a plecat capul a renunțare. Pe buzele moi încă avea amprentat ultimul lor sărut însă nu mai rămăsese de mult nici loc de întoarcere, nici lacrimi de șters. Era timpul, fiecare celulă din corp o împingea să facă asta. Până și aerul din jur îi apasă acum greu umerii. Inspiră puternic, numărându-i pașii pe scări. Ușa se deschide și vocea bărbatului răsună în toată camera însă tot ce poate auzi acum e propriul puls accelerându-se.                                     
- Nu faci decât să trântești uși în urma ta, de parcă lumea ți-ar datora ceva pentru simplul fapt că ai decis să te întorci.  Dacă nu mă mai găseai aici?                                                 
 Cu ezitare în glas, fixează un punct din spatele lui în timp ce-și începe confesiunea. Pare atât de pierdută acum când pe chip i se citește doar dezolare.
- Și dacă ți-aș spune că nici măcar nu te iubesc, dacă ți-aș spune că am vrut să te am doar pentru că n-am știut niciodată cum e să ai ceva cu adevărat, ai pleca? Sau ai ceda, recunoscându-ți înfrângerea?                Bărbatul a tresărit, ca trezit dintr-un vis lung. Fără niciun cuvânt a strâns-o în brațe cu putere. Încerca parcă să-și întipărească în minte mirosul pe care urma să-l caute la fiecare colț de stradă, neștiind că o face doar pentru că l-a pierdut.                                                   
 - Bine jucat, copilă. Ești liberă.



duminică, 20 octombrie 2013

Dimineți


S-a trezit derutată, neînțelegând pe moment unde era. Imaginile îi erau încă vii. Fiecare mișcare a corpului său ce obliga patul să le adune loviturile mute. Fiecare sunet cu care umplea camera. Plăcerea ce i-a fost oferită și cum ea l-a reparat. Cum se uita în ochii ei de fiecare dată când își...
        - Nu a fost real , își spune. A fost doar un vis nenorocit. Sau nu?
        - Nu vreau să privesc ceasul. Nu cred că vreau să știu cât am întârziat.
Mâna îi coboară pe abdomen, apoi pe sânii plini, trezându-le toate terminațiile nervoase. Sfârcurile îi erau tari și tânjeau la atingere. Își lasă mâna cealaltă să-i atingă corpul, să coboare pe abdomen apoi între picioare.  Cu mișcări repetitive controlate își îngreunează respirația. Pleoapele îi erau din ce în ce mai grele și își putea simți mintea cum i se închide din nou.
       - Încă un minut. Vreau să mă bucur de momentul acesta încă puțin.
       - Oh, am să întârzii din nou la muncă. Nu-mi pot face asta încă o dată. Am toate motivele pentru a mă trezi devreme. Apoi să-mi mănânc micul dejun și să-mi fac un duș.
Cât timp gândurile încep să i se estompeze, degetele mereu le urmează. Fără zgomote. Fără distrageri.
 Într-un final, respirația i se calmează.Timpul se oprește până când aude zgomotul brutal al alarmei, din nou și din nou încercând să o smulgă din vacanța chimică.
-                      -  Dumnezeule, cât îmi iubesc diminețile.
Are timp doar pentru un duș scurt, fără mic dejun, în încercarea disperată de a se întrece  pe ea pentru a ajunge la birou în timp util, cu obrajii roșii și cu buzele mușcate.
-                       - Am geanta. Îmi port pantofii cu talpă roșie. Mi-am făcut părul. Cu toate astea, am un sentiment că am uitat ceva acasă înainte de a ajunge la birou. Ce a fost, totuși? Și de ce toți colegii rămân blocați când mă privesc?!


sâmbătă, 5 octombrie 2013

Capitulare

           
         
          Închide-ți ochii acum. Mâinile la spate, capul în jos. Concentrează-te doar la sunetul vocii mele. Trupul ți se relaxează complet, primind ceea ce îi ofer. Simți controlul pe care îl am asupra ta? Am învățat să-ți anticipez reacțiile înainte ca tu să realizezi măcar ce se întâmplă. Și ador să profit de asta. Îți cunosc corpul mai bine decât o faci tu.
           Pentru că e al meu. Pentru că am trecut de mult de punctul în care simt ce vrei să îți ofer și acționez ca atare. Acum decid ce îți dorești. Și tot ce poți face e să ceri mai mult. Și mai mult. Îți umpli gura cu numele meu. Cu fiecare geamăt știu că ești mai aproape. Și te voi duce acolo dar nu încă. Mă opresc. Treci aici, știi că nu imi scapă nimic. Asta e pentru fiecare moment când te-a făcut să zâmbești. Pentru fiecare minciună spusă, fiecare dată când altcineva ți-a conturat cu limba coapsele de mătase.
            Îți place? Am fost eu. Te-a durut? Tot eu. Acum deschide ochii și coboară-ți privirea. O meriți și știi prea bine. Vreau să văd cum te atingi când nu sunt aici. Îți muști buzele și te întinzi pe spate, urmându-mi indicațiile. Îți urmăresc cu atenție fiecare mișcare. N-ai pic de rețineri în fața mea și asta mă scoate din minți. Ușurința cu care mă privești în ochi în timp ce trupul îți tremură de plăcere e cel mai excitant lucru pe care mi-l pot imagina.
           Însă vreau să fiu eu cauza fiecărui spasm, fiecărei contracții pe care o simți. Îmi ghicești intenția așa că te apropii ușor de mine. Ai privirea aia pofticioasă, cred că știi ce va urma. Îmi plimb mâna pe coloana ta, de sus până jos, te trag mai aproape și îți strâng părul în pumni în timp ce te sărut apăsat. Printre gemete, mă implori să te iau chiar acolo așa că te ridic in brațe și te lipesc de perete. Picioarele tale se prind de spatele meu și alunec în tine cu furie, ținându-ți mâna la gură. Ne mișcăm într-un ritm atât de simplu și de primitiv, te întind pe jos și îmi fac loc iar în tine. Atât de plăcut încât este aproape paralizant, dozele de respirație ne vin scurt si ascuțit, provocând fiori de extaz. Mă prăbușesc peste tine și rămânem lipiți trăgându-ne respirația pentru câteva momente, pielea mea o presează pe a ta iar inimile ne bat puternic.

             Tot ce știu acum e că urmează o nouă zi în care o vom lua de la capăt.

miercuri, 2 octombrie 2013

Definitiv


Iubirea se scaldă-n tot. Nu e-n căpșunile obligatoriu învelite în ciocolată sau în buchetul de trandafiri roșii primit la lumina lumânărilor. O poți zări uneori în privirea lui timidă când îți spune ”- Bună dimineața”. E fluidă, amorfă, nu se ascunde în cuvinte rostite mecanic pentru urechi surde.
Dincolo de conceptul de bine sau rău, dincolo de idealurile meschine ale lumii "moderne", mai presus de gesturile demonstrative ce frizează penibilul ale cuplurilor-clișeu.
 Obiectul afecțiunii tale nu-ți datorează nimic și abia odată ce ai înțeles asta, ești cu adevărat liber. Liber să faci din iubire un scop, liber să renunți în plină luptă, liber să nici nu încerci. Fie că aștepți trei zile, îl suni acum sau stai lipită de telefon până o face el. Poate că îți spune că te iubește cu lacrimi în ochi, poate că o face nelăsându-și lucrurile împrăștiate peste tot sau asigurându-se că ești bine deși v-ați certat. Ar fi egoist să-i ceri soarelui să nu strălucească decât pentru tine, nu crezi? Atunci, de ce să te aștepți la întreaga lume din partea unei persoane ce, asemeni ție, este chinuită de aceeași demoni?
Așa că ia loc și ascultă-mă cu atenție. Ai să înțelegi cât de definitivă este o astfel de iubire iar eu îmi voi găsi liniștea. Știu că mă poți rupe în mii de fragmente pentru ca apoi să mă recompui cu un singur zâmbet. Și îți ofer ție puterea asta, vei ști ce ai de făcut. Voi fi mereu aici. Vino, cu gândurile ce nu-ți dau pace, obsesiile și nopțile pierdute prin paturi mult prea reci. Cu rănile-ți cicatrizate din suflet și femeile ce le-au cauzat. Cu fiecare ființă care te-a făcut să zâmbești așa, cu motivele pentru care încă te trezești în fiecare dimineață. Te vreau tot, cu orice lucru murdar pe care l-ai făcut, fiecare strop de alcool ce ți-a ars gâtul și ți-a adâncit angoasele, fiecare gol ce n-a putut fi umplut până acum. Te vreau întreg.


marți, 1 octombrie 2013

Încă puțin


Decor autumnal cu aromă de cafea măcinată și dimineți friguroase iar eu...doar un ghem brunet de păr și somn în brațele tale. Deschid ochii, casc și-mi cuprinzi talia ușor. "-Te vreau atât de rău..." Îmi mușc buzele cu poftă iar zâmbetul meu insinuant îți aprobă intențiile. Cum să-ți rezist când vocea ta joasă mi se topește delicios de încet pe șira spinării, alungându-mi fiecare gând ce îmi răscolește ființa? 
 Ne pierdem prin așternuturi acum, rațiunea-mi capitulează și ea și nu-mi rămâne decât să alunec în brațele tale. Pielea ta pe a mea, spatele ce mi se arcuiește sub respirația ta caldă și simt cum fiori de plăcere îmi inundă trupul.
"- Încă puțin..".  Îmi strângi mâinile cu forță și când sunt gata să-mi părăsesc corpul aud printre gemete că și tu...
         Un zgomot asurzitor și deschid cu teamă ochii. Nu-mi ia decât o secundă să realizez ce s-a întâmplat de fapt - adormisem iar gândindu-mă la tine. Instinctiv, duc mâna la piept unde mi s-a instalat aceeași durere sfâșietoare. Mi se taie respirația, nici măcar nu ești aici și iar am visul ăsta nenorocit. În mintea mea doar succesiuni de fraze fără sens ce-mi accelerează bătăile inimii, lucruri spuse, insinuate sau cel mai adesea, nespuse. 
      Mi-ai trasat liniile minții cu mult înainte de a mi le cunoaște pe cele sinuoase ale trupului și mi te-ai târât în oase fără nicio cale de întoarcere. Cum să mă lipsesc acum de însăși o parte din mine? Lovim doar în ce prețuim mai tare, dragul meu, și aș mușca din tine ca o fiară dacă n-aș ști că m-ar durea.              Privesc iar în jur, e atât de sterilă camera asta când pașii îți întârzie. Scârțâit de podele, cheia se rotește ușor, încerc din răsputeri să mă stăpânesc dar buzele mi se curbează fără să vreau într-un zâmbet cald. 
          - Bine ai venit acasă.

miercuri, 14 august 2013

Promisiune

            


            -   Mă înec în spațiu. Privește-mi chipul cum se estompează în eter. Trăiesc între cuvinte și sunete, între momentele în care alerg după tren pentru a prinde avionul, între priviri și gesturi politicoase pe care le folosesc pentru a umple spațiul dintre acum și atunci, tu și eu, niciodată și când. Sunt înconjurată în tacere de parfumul pe care ți-l caut neincetat pe stradă.
    Acum? Doar îngrămădesc spațiul cu iubiți efemeri ce sunt conștienți la rândul lor că reprezint doar o tranziție, o amintire uitată, o muză a propriului lor amuzament. Sunt o renaștere a zilelor ce trec pe lângă timp. O posibilitate a ceea ce ar fi putut fi. Evoc imagini prezente doar în cimitire de vise, ucise de șoaptele clipelor ce ar fi putut rezona în mine. Apar doar în reflexii de sticlă spartă, în forma unor bucăți difuze ce au fost orbite de dor de tine. Îmi spun că le frâng inimile, dar cel ce iubește mai puțin este cel mai puternic, și după cum se pare, ei mi-au supraviețuit mereu.
    Dar ce a mai rămas din mine? În ce se va transforma vidul acesta după ce îți voi supraviețui ? Merit oare să fiu iubită? Acum că sunt singură cu tine încerc să transform banalul în hrană, dar are un gust amar pe limbă. Suntem la fel. Amândoi ne căutam pe noi în celălalt. Doresc să mă iubești absolut, permanent, necondiționat. Până atunci, privește-mi doar reflexia difuză!
  -    Nu, de data asta voi rămâne, îți promit!                                     
  -    Îmi promiți?!".                                        
Râsul ei sardonic răsuna acum în toată încăperea iar în ochi i se citea doar dezamăgire.

   -     Oamenii ca noi nu...rămân. Nu-mi mai spune vreodată asta. Știi, îmi plăceai mai tare când promiteai doar că vei avea grijă să nu te uit.
      
În sfârșit i se oferea o șansă la tot pentru ce luptase atât. Dar nu simțea nici măcar o urmă de recunoștință. Confuză, încerca să-și deruleze în minte frânturi de conversații, replici ce altădată o făceau să vibreze de nerăbdare. Până și durerea surdă din piept ce-i întuneca gândurile când el se îndepărta se transformase într-un gol ce nu făcea decât să distrugă încet totul în jurul lui.
Cu aceeași privire inexpresivă, a început să se dezbrace ostentativ, urmărindu-i fiecare reacție. Zgomot de capse, fermoare, lanțuri ce loveau podeaua și, într-un final, liniște totală și ea, complet goală în fața lui.
       
         -   Poftim. Cadoul meu de plecare. Și la dracu',  pe asta nu o vei uita tu. 

duminică, 14 iulie 2013

Şi dacă...


Şi dacă ţi-aş spune că îţi simt paşii nesiguri ca nişte bătăi în podeaua inimii mele? Dacă ţi-aş povesti despre zumzetul slab ce cauzează ecou în aer când îmi intri în cameră? Ai dispărea, cuprinsă de frică sau m-ai strânge cald în braţe, asigurându-mă că vei fi mereu acolo?
Eşti ca un pat cu lenjeria alandala, plină de urme suculente ale nopţii anterioare. Proximitatea, luciditatea,  nimic din toate astea nu mai contează când alunec în mătasea pielii tale. Îmi rămâi întotdeauna gravată printre cearşeafuri, zile întregi după ce ai plecat. Cumva mi te-ai înţepenit în oase. Ador să te simt acolo, să-mi inunzi sufletul cu a ta prezenţă. Îţi doresc fiecare bucăţică. Gropiţele din obraji ce ţi se reliefează într-un zâmbet insinuant, felul în care îţi sclipesc ochii când îmi povesteşti o carte bună. Îţi vreau simfonia gândurilor, cea pe care o rescrii constant, pe care o ţii ascunsă în piept pentru a fi păstrată neatinsă.
Îţi doresc şi trivialităţile, cele pe care le-ai ţesut din bătăi de gene temătoare ca să nu le pierzi. Îţi doresc toate muchiile, chiar pe cele aprinse şi uzate ce se simt aspre la atingere. Cele pe care credeai că nimeni nu le va iubi vreodată. Doresc praful, vreau să-ţi simt până şi deteriorarea inimii. Vreau petele, epavele, ruperile si durerile. Am să-ţi accept părţile grele. Am să le înec în aroma cafelei dimineţii de după, pregătit să-ţi acopăr pielea cu a mea. Nu, nu te voi sufoca, voi împrăştia doar un mic strat din mine în jurul tău, suficient pentru a-ţi încălzi trupul sinuos în nopţile mai reci decât gheaţa din paharele de vodka.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Răsfăţ


           M-ar ține strâns în brațe până ce ritmul respirațiilor noastre s-ar armoniza. Ar adormi cu mâna în jurul meu, parcă ușor speriat că aș putea vreodată să-i scap. A doua zi, m-ar trezi negreșit sărutându-mă cast pe buze. I-aș zâmbi larg, deși m-a lăsat să dorm prea mult și sunt deja în întârziere. Știe că am nevoie mereu de încă 10, 15, 20 minute, așa că ar aștepta răbdător în ușă, amuzându-se de cum îmi iau somnoroasă tricoul pe dos sau cum mă lovesc de fiecare dată de același colț al patului. 
           Mai târziu, în drumul nostru spre un frappé cu scorțișoară, mâinile ni s-ar împleti atât de firesc încât aș uita cât obișnuiam să urăsc toate astea . Mi-ar da flori doar pentru că e joi și îmi stă bine în albastru. Le-aș arunca într-o vază, jurându-mi că nu-mi plac florile. De fapt, aș zâmbi cu gura până la urechi tot restul zilei la gândul că și-a amintit că-mi plac lalelele portocalii învelite în hârtie cerată deși uită mereu să ducă gunoiul. Ar fi exact ceea ce ar trebui să-mi doresc. Și numai din cauza asta nu l-aș putea iubi niciodată.

miercuri, 10 iulie 2013

Scenariu


Nimic altceva nu-şi mai face simţită prezenţa, totul a pălit în faţa tensiunii dintre trupurile noastre. Vino mai aproape, e timpul să revendici ce e al tău. Sub atenta ta supraveghere devin o simplă prizonieră a propriei mele dorinţe. Renunţ la haine, lăsându-mă condusă doar de vocea ta fermă. Un zgomot metalic mai târziu şi ştiu, vei avea grijă să nu uit nicio clipă cât de tare mi-ai lipsit.  
                Unul ca tine m-a facut sa vibrez la o simplă atingere. Sarută-mă. Folosindu-mi buzele, trasez o harta a dorinței pe tot corpul tau. Soptește-mi tandru în ureche și am să-ți capitulez cu toată inima. Dezbracă-mi constiința și fă dragoste cu gândurile mele.
Îmi auzi cuvintele fără să rostesc un sunet. Îți simt fiecare geamăt cu o suficiență ce mă trimite în uitare. Brusc, trecutul se estompează. Viitorul îmi pare şi mai îndepărtat. Îmi acoperi gura cu mâna, îmi inchid ochii şi ma topesc uşor învăluită de căldura respiraţiei tale. Mă regăsesc în tine, iar şi iar.
Nu ma pot gândi decat la iminența atingerii tale. Prinde-mi limba, încheieturile, arcuiește-mi spatele. Fă-mă să uit de cicatricile din inima și de pe șolduri. Mută-ți puterea adanc în moliciunea ființei mele. Masculin ,intens, viu, nu-mi rămâne decât să mă las pradă voinţei tale pentru a renaşte iar şi iar în valuri de dragoste lichidă.

Reconstruiște-mă după ce mă vei sparge în milioane de bucăți şi voi fi mereu aici, aşteptând cuminte lovitura finală. 

luni, 8 iulie 2013

Nud



Mă predau. Mai presus de rațiune, de autocontrol, de orice definiție a firescului. Mă dezbrac uşor de măștile sociale, temeri, ego, până la ultima urmă de vanitate. Dezleagă-mi cu grijă sinapsele, eliberând orice conexiune ce m-ar împiedica să mă las în voia acestui moment. Dincolo de ele sunt doar o sumă de reflexe, reacții fiziologice și impulsuri de necontrolat.
Gemete,  piele mereu fierbinte, respirație greoaie și valuri de contracții delicioase. Fără reguli, rețineri sau pauze, nu e momentul să tragi aer în piept. Un mănunchi de senzații se declanşează, începând de la primul fior de plăcere până când îmi părăsesc trupul, sedată de contactul cu cele mai obscure colțuri ale imaginației tale.
Mi se taie respirația. Creierul meu procesează doar undele stimulării crescânde a 8000 de terminații nervoase. Buzele întredeschise și umede tremură ușor şi te urmăresc cu privirea hipnotică ce-ți va apărea iar și iar în minte în cele mai nepotrivite momente. Fără cuvinte, am uitat cum se formează.

N-a rămas nicio asemănare cu fata ce stătea mai devreme picior peste picior în fața ta, lingându-și cu vinovăție degetele după ce a devorat cu poftă un bol întreg cu înghețată de vișine. Dar e aceeași. Insaţiabilă, hotărâtă să fie irevocabil a ta.

vineri, 5 iulie 2013

Eufemism


Inima îmi este ca un teritoriu ciudat. Un minut vorbeşte o limbă pentru ca în celălalt să vorbească alta. Este ca o versiune din carne a Angliei. O republică independentă pe care foştii dictatori au umplut-o de mine de care ar trebui să te fereşti. Tot încerc să le dezamorsez dar nu îmi pot aminti unde au fost ascunse iniţial.
În scopul ăsta obişnuiam să ţin o hartă în buzunar, pe care o ofeream doar anumitor persoane, sub strictă supraveghere. Dar, după câteva războaie şi nenumărate bătălii, am înghiţit-o din greşeală. Nedigerabilă, ca orice hartă, mi s-a instalat în stomac ca o pătură împotriva senzaţiei de foame.
Îmi doresc să o pot vomita acum, pentru a o reconstrui, bucată cu bucată. Va trebui să dezamorsez bombele pentru a-ţi putea reda liniştea. Sau pentru a te putea ţine înăuntru o vreme, să-mi descrii mirosul  paginilor vechi în şiruri de cuvinte goale… ştii doar, lucrurile despre care oamenii vorbesc când le este frig.
Şi, chiar dacă aş reusi să obţin al hartă, ar continua să fie o misiune periculoasă. Am putea  exploda în milioane de particule la cea mai mică tentativă de dezamorsare. În final nu am mai exista, nici eu, nici tu, şi cel mai rău lucru ar fi că lumea şi-ar continua traseul interminabil fără a realiza sfârşitul a două suflete.

Dar există o soluţie alternativă. Să spunem că am reuşit totuşi să memorez harta şi mi-o pot recrea în minte. Vom exploda în milioane de bucăţi diferite oricum, dar de data asta va fi mai mult din amândoi în aer, iar lumea ar lua o pauză pentru a ne privi în fiecare dimineaţă.

joi, 20 iunie 2013

Niciodată



         Să renunţ
? De parcă asta ar fi fost vreodată o opţiune. Aş fi preferat să văd cum îl pierd uşor uşor, împreună cu ce mai rămăsese din jocul ăsta pervers. O ştia prea bine, sunt mult prea încăpăţânată pentru binele meu aşa că următoarea lui mişcare a fost să lovească în adâncul ființei mele tocmai ce ştia că-mi doream cu atâta putere. Aşa că a suprimat orice urmă de speranţă. " Niciodată."  De când a rostit cuvântul ăsta mi-l repetasem de atâtea ori în minte încât se desprinsese de orice înţeles acum. Nici măcar nu mai durea. Într-un fel straniu, tocmai certitudinea asta mă făcea să mă simt mai liberă. 
           Nimeni nu vorbeşte despre cât de periculoasă este de fapt speranţa. Te alimentezi cu iluzii , îţi spui  că e doar o chestiune de timp până se va rezolva şi te agăţi de ideea că totul va fi bine. Ei bine, acum ştiam că nu va fi. Cel puţin nu versiunea lor de "bine". Dacă reflectez un pic la asta, n-am crezut niciodată în finalurile în care nu m-aş regăsi înjurând printre buze și trântind uşi în urma mea. Știi, basmele acelea obligatoriu însoţite de promisiunea unei agasante fericiri continue, unei vieţi lipsite de griji?  " Niciodată." Am tras aer în piept şi am cântărit ce-mi mai rămăsese de făcut. Puteam să aleg  calea uşoară, cea lipsită de suişuri sau coborâşuri, sau să mă las consumată până la final de ceea ce simțeam. Și am fost destul de lașă încât să nu iau nicio decizie. 
          Mă desprinsesem atât de tare de real încât uneori aveam senzația că-mi privesc filmul propriei renunţări.Și renunţasem la mine, la tot ce aveam de zis, încercand să-mi îndulcesc laturile personalității ce nu se aliniau cu aşteptările celorlalţi, șlefuindu-mi imaginea proprie ce nu se plia sub nicio formă pe realitate. De la fetiţa răsfăţată ce nu credea în nimic, la femeia ce disimula atât de bine fericirea încât ai fi zis că entuziasmul i-a fost amprentat pe chip.  Cum să fi recunoscut că nu mi-e nimic mai familiar decât durerea?! Tânjeam la propriul meu declin cu forţa cu care ar fi trebuit să caut să mă recompun. Știam că va fi acolo, la fel de bine cum ştia şi el că mă voi întoarce. Era singura constantă din fuga mea continuă de mine. 
          Acum zâmbeşte, îmi fac loc în braţele lui, şi jur că niciodată dezastrul n-a fost atât de plăcut. 

marți, 7 mai 2013

Ascunsă




Odată cu cărţile, pe care le preferam adesea în defavoarea oamenilor, m-am îndrăgostit de cuvinte. Prin ele îmi ofeream luxul de a ascunde deliberat ceea ce trupul meu nu ar fi putut niciodată masca, am fost mereu mult prea expresivă pentru binele meu. Dar impactul cuvintelor, înşiruirea sintagmelor, înlănţuirilor de vorbe ce, deşi de o logică implacabilă, pot să nu transmită nicio emoţie, mă fascinau. O scăpare, un mecanism de apărare..cine ştie?! Am început să mint cu atâta uşurinţă, mă minţeam chiar şi pe mine, până încet-încet linia dintre adevăr şi ficţiune se estompase. Însă odată ce îmi formam o idee despre cum vreau să decurgă lucrurile, înnebuneam de furie la orice semn că realitatea se va abate de la planurile mele.
 Dantela, întotdeauna neagră, pielea fină de culoarea caramelului, fluiditatea gesturilor, atenţia la detalii...Totul pentru că acţiunile ce mă făceau să simt că deţin controlul îmi creau falsa impresie de stabilitate. Eram de nerecunoscut în încercarea-mi disperată de a menţine iluzia că m-aş putea hrăni dintr-o altă poveste. De unde să fi ştiut că prin perfecţionarea acestor măşti, nu făceam decât să caut pe cineva care să fie capabil să le înlăture, strat cu strat? Cred că era o urma de narcisism până şi în modul definitiv în care îl iubeam. Un fel de ”te iubesc pentru că te-am ales eu” în nebunia cu care mă dăruiam lui iar si iar. Adoram să-i văd pe ceilalţi dorindu-mă, desigur, mă hrăneam cu privirile alea pofticioase, dar nu se putea compara nimic cu modul în care mă liniştea să-i simt trupul cald lângă al meu, cu nerăbdarea cu care mă lipea de perete, îmi punea mâna la gură şi..
Aşa că am hotărât să pun capăt neliniştilor, destul cu nopţile pierdute disecând totul până la ultimul detaliu. Ce rost ar mai fi avut jocurile, artificiile meschine cu care mă asiguram, nu demult, că-i prind în plasă pe toţi, când doream să fiu doar a lui?
 Greşeam. Ne imaginăm că şi ceilalţi vor să fie iubiţi aşa cum ne-ar face nouă plăcere, în felul în care suntem noi capabili să iubim. Uneori prea mult, alteori nu destul sau...pur şi simplu altfel.


luni, 6 mai 2013

Regăsire


             Sunt atât de obosit, mă crezi că nu mai pot lupta? Am stat treaz toată noaptea înfruntându-mi demonii. Inima de poet îmi sângerează pe podeaua bucătăriei acum. Mă simt mult prea învins. Îţi văd trupul sfârşit cum se clatină. Îţi simt pământul de sub picioare. Sunt gol, sunt sub apă. Mă înec.
Goliciunea asta este o adâncă gaura de amar în care nu mai trebuie să îţi îndeşi buzunarele cu pietre pentru a te scufunda. Te va doborî dacă o laşi. Şi simt cum te îneci. Braţele ţi se împotrivesc, respiraţia îţi e greoaie. Lasă filtrul de sunet, lasă-mi vocea să-ţi întindă bratele. Voi înota pentru tine. Te voi aduce la mal. Lasă totul pe mine acum. Pot face asta.

            Ridică-ţi ochii obosiţi şi priveşte-mă. Nu îţi pot uşura sarcina. Nu se va disipa odată cu timpul, iar eu n-o pot intimida spre capitulare. Va trebui să rămâi implacabilă în faţa trecutului. Nu îţi poţi întrece propria natură. Dar sunt aici acum şi nu am să te părăsesc.
Dispar uşor, alunec către  nimic; sunt zile în care simt că nu exist cu adevărat. Mă trezesc adesea pe calea umbrelor. Drumul lung şi anevoios al regăsirii ce nu este nici aici, nici acolo. Îţi simţi propria realitate cum alunecă în eter, devenind nu mai solidă decât umbra pe care obişnuiai să o arunci când stăteai în lumină. În lumea umbrelor sunt voci ce te apasă şi nesfârşite inimi pline de vise încâlcite şi răsucite. Ia-mă de mână. Lasă-mă să fiu ochii tăi. Pot vedea dincolo de voalul tristeţii şi ruşinii ce te-a adus aici, dincolo de întunericul adânc al hibernării tale. Uită-te pe partea cealaltă, amuţindu-mă cu modul frumos în care alegi să trăieşti. Dacă-mi ţii mâna acum şi priveşti cu camera cea mai adâncă a inimii tale, o vei vedea şi tu. Şi vom pleca de acolo. Vom începe din nou, împreună. Sunt aici acum şi nu am să te părăsesc.

           E prea mult, mult prea mult pentru inima ta măcelarită şi pentru corpul tău plin de cicatrici. Prea mult pentru ochii ce au vazut prea multe limite călcate în picioare de cei ce au minţit că le pasă. Prea mult pentru genunchii şi pumnii tăi strânşi. Prea mult pentru vocea aia răguşită şi pentru obrajii lipsiţi de nuanţă. Eşti mult mai mult decât durerea ce te doboară în genunchi. Mai mult decât durerea ce te cutremură. Mai mult decât dragostea ce te-a părăsit. Mai mult decât greutatea ce rămâne. Mai mult decât trecutul tău dureros. Eşti mai mult decât ştii.

          Ieşi afară cu mine acum, sub perdeaua stelelor. Ridică-ţi privirea către luna. Simte adevărul pe pielea ta translucentă. Respiră  lumina lunii cu fiecare celulă dureroasă a corpului tău minunat. Lasă luna să te spele de păcate. Apoi priveşte în urmă, căci în nopţile întunecate, tu poţi arunca oricând umbra ce dovedeşte că eşti acolo, solidă şi reală.

vineri, 3 mai 2013

Fără cuvinte



        După tot acest timp frica nu-i va mai ţine inima ostatică iar carenţele de coerenţă nu îi vor mai amorţi plămânii. Raţiunea îi era în ceaţă dar inima i-a fost ca un ceas deşteptător, mereu pregătită să-i sară din piept. Îşi simţea pulsul adânc încorporat între sâni încât nu-şi mai putea refuza adevărul niciun minut, oră, zi. Şi-a făcut bagajele şi a luat oraşul sub picioare, sufletul ghidându-i fiecare pas. Era întuneric şi ploua cu găleata când a ajuns la el. Frica i-a dispărut odată cu furtuna, în timp ce un simţ al libertăţii îi respira brutal într-o nouă viaţă. Inima îi purta o lupta nesigură, o emoţie puternica îi trăda îngrijorarea privind deznodământul călătoriei. 

     Neaşteptând oaspeţi, el şi-a plănuit o noapte liniştită. Avea în stânga o scrumiera plină, pe care a avut ocazia să o umple în decursul a câteva ore, pe masă o sticlă de vin, desfacută, paharul pe jumatate plin și un sentiment pe care încerca să îl estompeze. Deodată a simţit o explozie de energie penetrându-i inima chiar înainte ca ea să-i bată la uşă. Bătăile din uşă se sincronizau perfect cu percuţiile din pieptul său. Fiecare bătaie se intensifica în timp ce el s-a ridicat să vadă cine îşi permite să îl deranjeaze la o oră atât de târzie. Habar n-avea. Cu sufletul în dinţi şi cu bagajele în mână îi putea auzi paşii pe scări, chiar acolo, în ploaia infernală, cu nesiguranţele aruncate-n buzunare, neştiind care îi va fi reacţia. Ştia că e acolo, îi simţea fiecare miscare dar se temea să-l privescă în faţă, să-l înfrunte. Când i s-a deschis uşa a privit timid în sus şi i-a adresat un “ -Bună ” timorată. Inima i s-a înecat iar ochii i-au devenit tulburi nevenindu-i să creadă că în sfârşit îl avea în faţa pe cel ce nu o lăsa să-şi odihnească ochii nopţile. Îşi imaginase momentul ăsta de nenumărate ori până acum. Capul i se învârtea, resturi nedigerate de imagini şi gânduri ţâşneau iar el a reuşit doar să o mângâie cu timbrul unei voci care o îndeamna să soarbă fiecare cuvânt ” - Eşti o privelişte minunată pentru ochii mei”.

       Era o linişte confortabilă, energia lor umplea toată camera. ”- Lasă-mă să-ţi aduc un prosop”, i-a spus, privind-o cu o afecţiune ce îi hrănea ochii flămânzi. Întrebările i se învârteau în cap ca un uragan timp în care tot ce îşi dorea era să o strângă în braţe şi să-i atingă fiecare centimetru al pielii. A mers în baie şi s-a privit în oglindă cu uimire întrebându-se dacă visează, dacă s-a lovit la cap sau creatura asta uimitoare chiar era atât de aproape. În timpul în care el a ieşit cu prosopul, ea îşi despacheta bagajele. Plănuise să realizeze o cină specială, una pe care el să nu o uite niciodată. I-a întins prosopul şi stătea privind-o în veneraţie. A încercat să-i pună o întrebare, dar, când cuvintele aveau de gând să-i părăsească buzele, ea l-a întrerupt, privindu-l cu ochii ei mari şi cu vocea aceea ce mereu îl bântuia în vis i-a spus ”Am să-ţi pregătesc cina iar tu doar vei privi" . Îi era foame în mai multe feluri decât unul, dar în niciun caz de mâncare.

      I-a luat mâna şi l-a aşezat pe un scaun pentru ca el să-i poată privi absolut orice mişcare. S-a dus în spatele scaunului şi i-a soptit în ureche: ”-Vreau să mă priveşti, să mă miroşi, să mă guşti şi ascultă-mă, vreau să simţi fiecare moment, însă am o singură regulă: în noaptea asta vreau să-mi taci, doresc să le dictezi gândurilor să-ţi amuţească şi ele” Apoi ea i-a adus o băutură şi i-a sarutat spatele gâtului cu buzele moi ce lăsau să se înţeleagă că dorea să-l consume chiar atunci şi acolo. Acum stătea în linişte, admirându-i corpul şi spiritul cât timp ea îşi schimba hainele ude chiar acolo, în faţa lui. Nu-i mai văzuse niciodată corpul atât de expus. A îmbrăcat o rochie din mătase ce îi reliefa atent formele, deşi îi expunea doar umerii delicaţi şi picioarele atrăgătoare. Nu şi-a aranjat în vreun fel părul atins atent de ploaie, lăsându-l pe spate, umed si dezordonat. Îl tachina cu limbajul său corporal iar el se îndepărta şi se apropia de el însăşi fără oprire.

       Se putea citi bucuria în ochii lui, observându-o jucăuşă şi spontană. Stătea în faţa lui, cu sufletul golit de orice sentiment de teamă Era sexy şi seducătoare prin orice mişcare. Ochii nu i-au părăsit niciodată trupul cât timp ea a pregătit absolut totul cu atenţie şi graţie. Îl privea de sus adesea pentru a vedea dacă este captat de a sa frumuseţe tulburătoare. Priveliştea, sunetele şi mirosurile ce-l ademeneau erau mult prea mult pentru el. În mod normal nu avea nicio problema în a sta nemişcat ,doar el şi gândurile sale, dar de data asta era supus unei încercări de o altă magnitudine. Ea s-a oprit pentru un moment, fixându-l cu o privire lungă iar când ochii li s-au întâlnit, au auzit cuvinte nespuse încă, adânc în inimă.
                 
       Nu intenţiona să rateze absolut nicio nuanţă a primului lor sărut. Şi-a aplecat capul, înfăsurându-şi mâinile la baza gâtului lui şi i-a îndepărtat câteva şuviţe de păr pe care le-a strâns în pumn, trăgându-l spre ea cu o tensiune uşoară. I-a distanţat buzele cu vârful limbii neîntâmpinând nicio rezistenţă din partea ei şi aproape că şi-a pierdut stăpânirea de sine.Ce violare interesantă de psihic s-a dovedit a fi, reflecta ea, incapabilă să se decidă ce se întâmpla de fapt. Era atât de dornică să se joace, să exploreze, să-şi elibereze spiritul. În sărutul lor de natură iniţiatică, fiecare a călătorit în infinitatea timpului şi înapoi, prin clipe de emoţie găsind momentul zero al compatibilităţii ce îi lega. Cât timp buzele li se separau, au născut o descărcare electrică, simţind arcele miniaturale de curent ce le treceau prin vene cu o pasiune incadescentă. A zâmbit şi şi-a continuat opera de artă în bucătărie. După ce a terminat să-i pregătească ospăţul suculent s-a întors la el, l-a legat la ochi apoi i-a sărutat umed buzele înainte de a-l hrăni cu grijă. Îi şoptea direct în suflet, desprinzând atent strat după strat de trecut dureros.
         
      În acel moment el a respirat, s-a întins să-i atingă picioarele, apoi coapsele, desenându-i o hartă a dorinţei pe tot corpul. Respirând adânc, mintea i s-a calmat cât timp trupul, ce îi tremura ca un camion staţionat cu motorul pornit, i-a capitulat necondiţionat. Nu s-au spus cuvinte, doar şoapte. S-au schiţat doar zâmbete. Rochia i-a lovit podeaua şi s-a aplecat să îl sărute. Sufletele le vibrau dureros captând nemurirea în flagrant. Şi-a eliberat ochii si a privit-o timp de o clipă, cam cât o viaţă, ştiind doar că pasiunea ce îl ardea în interior îl va putea hrăni...



sâmbătă, 27 aprilie 2013

Trădare




"- Știi când m-am simțit invincibilă prima oară? Mare, nisip fierbinte și gust de vise, toate împletite în părul meu sărat. M-ai strâns în brațe atât de firesc încât mă întreb și acum de ce nu m-am mutat acolo pe perioadă nedeterminată. M-aș fi acoperit cu tine în serile în care briza mă făcea să tremur...nu, nu la fel de tare ca tine, nu e momentul să fii gelos. Te-aș fi lăsat apoi să te pierzi în valuri când aveai poftă să-mi duci lipsa. Nu asta e iubirea, de fapt? O oscilație între “Mi-aș dori să-mi petrec restul vieții cu tine” și “Te-aș omorî cu mâna mea, dar mi-ai lipsi”?
                Dar când ai trântit uşa și-am simțit a doua oară gustul metalic al abandonului, știi în ce stare m-ai lăsat? M-am prelins pe podea ținându-mă singură în brațe și n-am fost în stare decât să fixez un punct din covorul ăla nenorocit în timp ce lacrimile mi se rostogoleau pe genele lungi. Cele mai dureroase lacrimi sunt atunci când plângi în linişte, ştii oare cum e? Când plângi și toţi dorm, ai un nod în gât iar ochii înceţoşaţi de lacrimi. Aş fi ţipat de durere dar trebuia să îmi ţin respiraţia pentru a păstra liniştea. S-au rupt atâtea bucăți din mine atunci încât mă întreb cum de mai pot schița zâmbetul ăsta, fie el și fals. M-am întrebat de ce încă-mi miroase perna a tine și n-am putut decât să zâmbesc amar, confirmându-mi temerile, era ca şi când ai fi făcut asta intenţionat
Rămăsesei îmbibat în ființa mea cu totul și m-a cuprins frica la gândul că se vedea asta cu ochiul liber. Regrete camuflate apoi in nopți albe cu gust de trădare. De data asta a mea."

vineri, 26 aprilie 2013

Cum mă iubea



            M-am plimbat prin tine cu mult înainte să ne cunoaştem. Cu timpul, mă durea însă gândul că alta trasase deja contururile sufletului tău, mereu alta şi alta. Gândul că numele lor îţi stau încă pe limbă, că fără să vrei ne compari iar şi iar şi ies mereu în pierdere pentru că n-am avut curajul să plec când mi-ai cerut-o sau să te gonesc când o meritai.
            Am uitat să cer durere într-o dimineaţă rece de ianuarie, dar ai venit cu cana plină, zâmbind. Nu m-am oprit până n-am simţit cum se dizolvă toată, cum devine una cu mine. Mi-a otrăvit şi ultima speranţă însă am învăţat să o iubesc pentru că venea de la tine. Se extindea odată cu fiecare gest ce lipsea, fiecare cuvânt rămas nespus şi fiecare moment în care alegeai să nu fi acolo când te voiam alături.
            Dacă mă tăiai, curgea iubire. Nu te mai judec, cine ar fi fost capabil să facă faţă unei asemenea intensități fără a se simți copleşit?! Muşcai din mine cu poftă când ţi-era foame, pentru ca apoi să te miri că nu mai am ce să-ţi ofer, că sunt lipsită de miez.
            Iubeşti fragmentar, episodic şi sunt mult prea conştientă de asta ca să mai sper la un final fericit, aşa că te las acum, nu-mi mai permit să mă las sfâşiată din nou. Promite-mi totuşi că EA merită cuvintele pe care mi le refuzai şi voi pleca zâmbind.

            Doar tu m-ai învăţat să nu las nimic acolo unde nu mai e nevoie de mine. 

joi, 25 aprilie 2013

Turbulențe



         Înainte de asta, corpul îţi zăcea inert, plictisit chiar de ideea unei acomodări greoaie cu un alt bărbat maşinal.  Apoi a intervenit acceptarea, o voce subtilă ce îţi spune în grabă că e posibil ca mereu să fie aşa. Poate că focul va rămâne mereu rece. Poate că e mai sănătos aşa. Au fost alţii înaintea lui, bineînţeles că au fost. Mai mult sau mai puţin înalţi, inteligenţi sau mai puţin, distractivi sau nu. Dar niciunul nu are atingerea lui, genul ce îţi ştie iubirea şi sensibilitatea. În loc să-ţi aprindă zgomote surde în suflet, goluri ce vor genera ecouri mult timp după asta , el, inconştient,  îţi trezeşte trupul mai mult ca niciodată făcându-te să vibrezi cu fiecare atingere. Am nevoie de asta, spunea ea. Şi totul era aruncat în turbulențe.

         Gătitul devine o distracţie mult prea mică pentru a acoperi reveria din a celebra o dorinţă ce o credeai de mult pierdută. Somnul e un hazard. Fie prea scurt, fie prea lung. Slujba îţi atârnă de un fir de păr în timp ce aşa zisele ore pierdute ţi le petreci imaginându-ţi cum te va săruta. Va fi brutal sau tandru? Va fi îndrăzneţ sau va trebui să faci tu primul pas? Şi când e prea devreme?

        Îţi asediează mintea şi corpul; flashback-uri din trecut ce dor, toată energia risipită, toate lacrimile şi toată confuzia stropeşte printr-o ceaţă de hormoni în doze mici; apoi corpul ţi se linişteşte. Încă o dată: vibraţii electrice ating praguri opuse, oscilând între o stare de extaz  mult aşteptată şi o teroare paralizantă- asta toată ziua. Și aţi avut doar o întâlnire, la dracu’…
Nu e prima oară când te simţi astfel, chiar dacă te-ai păcălit singură că va fi ultima, iar inima ştie asta mai bine decât propria-ţi raţiune. Ceea ce nu are niciun sens, dar nu aşa se simte?
Să asculţi de care inimă? Cea curajoasă ce a cucerit atâţia? Sau cea care mai degrabă s-ar retrage decât să verse mai mult sânge?

         Eşti pregătită să accepți un nou iubit? În regulă, picioarele sunt pregătite pentru asta? Obrajii? Abdomenul ţi se simte puternic? Acordă-i vreo câteva zile. Inima, dar tu?
Ca măsură de siguranţă…s-ar putea ajunge departe iar revenirea va fi grea.

marți, 23 aprilie 2013

Detașare



         Nu vrei să îi faci față, nu acum..niciodată nu  vei simţi că e momentul potrivit, de fapt. Dar e timpul să recunoşti, în sinea ta îţi doreşti ceva diferit față de ceea ce credeai că iubesti. Nu îl iubești, nu mai iubești deloc, gând ce te sperie, dar ai simţit vreodată ceva mai eliberator ? 
        Nu esti concepută pentru un birou rece, din beton și pentru “aroma” unei cafele calduțe de la automat. Ţi-ai promis de atâtea ori că nu te vei scălda în monotonia asta pentru nimeni. Erai atât de tânără, dar ce idealuri îţi ghidau paşii. Tânjești şi acum după biroul ăla cu geamuri înalte, efervescenţa New York-ului la ore târzii și un pahar de Baileys ce te arde adânc. Îți dorești câini, nu copii. De fapt îți plac măslinele pe pizza, şi urăşti să împarţi totul cu cel ce părea cândva a fi EL. Majusculele alea nu-şi mai au sensul de mult , iar lucrul pe care l-ai făcut în colțurile negre ale unei camere secrete te mănâncă de vie. Și nu, sentimentul acela nu va dispărea niciodată.
       Încheie etapa asta acum, ridică-ți bărbia. Nu va fi ușor sau  plăcut, recunoașterea adevărului rareori este. Dar poți să o faci. Trebuie.  A trecut atât de mult timp de când nu ai mai dat voce la ceea ce era însăși nucleul tau, infinita ta ambiţie, încât ai uitat care a fost adevărul de la care a pornit totul. Liniile fine dintre realitate și justificare se estompează până în momentul în care agonia te doboară la pământ.Voalul tăcerii ținut strâns în piept își strânge lațul până în momentul în care respirația-ți devine imposibilă. Expiră acum, gata. 
       Părăsește-l, indiferent de consecințe, va respira la rândul lui. Recunoaște că a fost o greşeală să te abaţi de la drumul tău, nu eşti unde ar trebui să fii. L-ai sprijinit, i-ai fost aproape până şi-a atins idealurile, timp în care te minţeai singură că ar coincide cu ale tale, că ai avea un loc în povestea aia. Aruncă povara vietii trăite partial împreună cu jumătățile de adevăr ale unei clarități eludate. Greutatea cuvintelor nespuse te ține legată de o existență  mult prea neînsemnată în raport cu imensitatea ființei tale. E greu de conceput, credeai că ţi-e suficient, însă acum te simţi sufocată de şansele ratate, de propria-ţi trădare, de viaţa pe care ar fi trebuit să o duci de mult.
          Rupe în bucăți explicațiile, scuzele, măștile și voalurile. Aruncă straturile opace ce îți întunecă inima. Lasă totul să iasă. Urlă până în momentul în care vocea te amenință că pleacă. Lasă-l liber, primar, crud și murdar şi nu privi spre ce ar fi putut fi. Plânge-ți toate lacrimile pe care le sigilasei atât de adânc. Fiecare pasaj secret mâzgălit atent în jurnalul tău ținut sub cheie. Fiecare parte înăbușită de cunoaștere pe care ai ținut-o prizonieră adânc în oase. Nu vei câștiga nimic dacă o păstrezi ascunsă.
        Îți poți trăi viața cu adevărat numai ca un testament aprins al adevărului, indiferent de forma sa. Indiferent unde te va duce. Indiferent pe cine vei abandona pe traseu, adevărul este uneori o cale de scăpare. Dar în mijlocul grămezii de minciuni zace cărbunele ce îți va reaprinde ființa. Este limbajul sufletului tău. Cel cu care te-ai nascut  dar pe care  ai uitat să-l vorbesti. S-a întors la tine acum şi ai face bine să nu-l mai laşi să plece niciodată. Vine din adâncul tau, se naște veritabil și intreg. Prinde ecou in lume și îți aprinde calea. Fioros și plăcut. Pur și clar. Sună exact ca propria-ți libertate.