Promisiune

            

            -   Mă înec în spațiu. Privește-mi chipul cum se estompează în eter. Trăiesc între cuvinte și sunete, între momentele în care alerg după tren pentru a prinde avionul, între priviri și gesturi politicoase pe care le folosesc pentru a umple spațiul dintre acum și atunci, tu și eu, niciodată și când. Sunt înconjurată în tacere de parfumul pe care ți-l caut neincetat pe stradă.

    Acum? Doar îngrămădesc spațiul cu iubiți efemeri ce sunt conștienți la rândul lor că reprezint doar o tranziție, o amintire uitată, o muză a propriului lor amuzament. Sunt o renaștere a zilelor ce trec pe lângă timp. O posibilitate a ceea ce ar fi putut fi. Evoc imagini prezente doar în cimitire de vise, ucise de șoaptele clipelor ce ar fi putut rezona în mine. Apar doar în reflexii de sticlă spartă, în forma unor bucăți difuze ce au fost orbite de dor de tine. Îmi spun că le frâng inimile, dar cel ce iubește mai puțin este cel mai puternic, și după cum se pare, ei mi-au supraviețuit mereu.

    Dar ce a mai rămas din mine? În ce se va transforma vidul acesta după ce îți voi supraviețui ? Merit oare să fiu iubită? Acum că sunt singură cu tine încerc să transform banalul în hrană, dar are un gust amar pe limbă. Suntem la fel. Amândoi ne căutam pe noi în celălalt. Doresc să mă iubești absolut, permanent, necondiționat. Până atunci, privește-mi doar reflexia difuză!

  -    Nu, de data asta voi rămâne, îți promit!                                     

  -    Îmi promiți?!".                                        

Râsul ei sardonic răsuna acum în toată încăperea iar în ochi i se citea doar dezamăgire.

   -     Oamenii ca noi nu...rămân. Nu-mi mai spune vreodată asta. Știi, îmi plăceai mai tare când promiteai doar că vei avea grijă să nu te uit.
      

În sfârșit i se oferea o șansă la tot pentru ce luptase atât. Dar nu simțea nici măcar o urmă de recunoștință. Confuză, încerca să-și deruleze în minte frânturi de conversații, replici ce altădată o făceau să vibreze de nerăbdare. Până și durerea surdă din piept ce-i întuneca gândurile când el se îndepărta se transformase într-un gol ce nu făcea decât să distrugă încet totul în jurul lui.
Cu aceeași privire inexpresivă, a început să se dezbrace ostentativ, urmărindu-i fiecare reacție. Zgomot de capse, fermoare, lanțuri ce loveau podeaua și, într-un final, liniște totală și ea, complet goală în fața lui.

       
         -   Poftim. Cadoul meu de plecare. Și la dracu',  pe asta nu o vei uita tu.