Tăcere

 Când am întâlnit-o îi mureau atâtea gânduri nespuse pe buze. Îi străluceau ochii a inteligență. Un chip de o naturalețe înspăimântătoare, construit din detalii și unghiuri favorabile ce formează desene capricioase, mi-a distras atenția rațiunii. Poate ăsta a fost cazul ospătarului ce, blocat la privirea unei emoții istorice, a spart două pahare în fața noastră. O cicatrice superbă îi stă poziționată lângă sprânceana dreaptă. După cum arată, pare că se bucură des de mângâieri.

 Nu cred că a fost ceva neobișnuit în a noastră discuție. Coincidențele de gânduri curgeau, pur și simplu, ca și cum am fi descoperit secretele lumii împreună. Felul în care am perceput trecerea timpului a fost unul complet greșit. Nu ne scriem în mod egal povestea vieții;  avem nopți, pasiuni și sexe diferite. Ar fi mai util însă să alunecăm în ritmuri primare de dorință, bucuroși să descoperim că avem atât de multe cuvinte să ne spunem.

Prabușită în universul ei, în procese vinovate de constință, profitam prin pretexte stupide să o strâng în brațe, în momente demne de a trece pragul veșniciei. Îmi simțeam neputința la simpla evocare a unei relații de care a tras până când i-au fost epuizate și iluziile. Un război pierdut din start. Probabil că un alt bărbat, cândva, o va distruge definitiv până vor îmbătrâni frumos de mână.

Întoarcerea acasă s-a făcut fără niciun cuvânt, doar o strângere de mână a două lumi paralele ce împart bancheta din spate a unui taxi fără să se cunoască. Mi-am încheiat nasturele sacoului și, golit de orice zâmbet,  i-am deschis portiera. Neîndemânatic, i-am trecut mâna prin păr și i-am prins buzele într-un sărut de rămas-bun. Și-a plecat privirea, evitând-o pe a mea, ca și cum și-ar fi pierdut cuvintele și încă le căuta. Adevărurile se spun tăcând.

Tentația masochistă a memoriei nu mă lasă să-i uit prezența abia șoptită. Gândurile mi-au devenit zgomotoase dar i-am promis că nu am să o mai caut. Am aprins lumina pentru a întrerupe un vis dar noaptea se întinde chinuitor și absurd  în fața mea și nu pot  face nimic. Totul este temporar, chiar dacă durează o viață.

Nevroză

Am o inima de clovn, mutilată de alcool, singurătate şi disperare. Nu înţeleg de ce se grăbeşte spre nicăieri. Privesc viaţa fără nicio aberaţie cromatică. Oscilând irizant între demență și normalitate sunt stăpânit atât de către Diavol cât și de Dumnezeu;  fiecare îşi primeşte partea din mine. Ca o barcă cu cârma ruptă plutesc în derivă blocat în explicația goală a unei iubiri pierdute.

 Aruncat în vicii ca pe un câmp de luptă calc pe cioburi de sticlă iar sângele de un roșu închis se prelinge pe podea trasând o hartă a durerii. Nu e nimic dacă foloseşti o culoare ţipătoare pentru o intenţie atât de sobră. Ca un subversiv fanatic, mă revolt să atac totul, inclusiv pe mine. Nu pot fi înțeles din poze, v-ar trebui un ochi mult mai obiectiv decât o lentilă.

 Un nevrotic autentic ce a eșuat să-și construiască o lume pentru sine. Am murit atâtea morți încât sunt imun acum la viață sau la moarte. Știu atât de multe și atât de puține. Îmi ajunge pe retină doar o fereastră murdară ce redă o asociere de siluete denaturate, cu expresii  vulgar de precise, și un vacarm produs de bărbaţi ce ambalează motoare în gol. Acum, când colecționez trupuri și mor atât de repede, ce mai contează ale cui sunt coapsele?!

Trag draperiile şi îmi las ochii să se odihnească în distorsionări de realitate. Lumina zilei îmi alterează sângele. Începe să se simtă primavara astăzi, nu-i așa?!