Tablou

-    Și acesta?

-     Este ultimul lui tablou.  Observați modul în care culorile vibrante, adesea ireale, se îmbină   cu exuberante trăsături de penel?

-     De ce nu văd nicio femeie în toate picturile lui, era misogin?

-     Un singur trup de femeie a așternut pe pânză și de atunci nu a mai pictat niciodată una.

-      Care îi este povestea?

Cu sete de durere a lovit în ea până când nu a mai curs nimic, până când i-a înțeles și cuvintele pe care nu i le spunea.  Puncte de suspensie scheletice, atât i-a rămas din promisiunile pe care i le-a cerșit cu lacrimi rostogolite pe gene întoarse.

Își plânge moartea în alte copile tragice, tinere, dar fără gust. Nu mai poate oferi  nimic, niciodată, nimănui. Nici măcar acelaşi zâmbet condescendent când își priveşte următoarea victimă din poziţia misionarului. Aşternuturi murdare schimbate cu altele şi mai murdare.

  -    Nu te poţi pierde în alte inimi cioplite cu dalte vechi, ruginite, nu-i așa?!

         Singur, captiv între două universuri, zilele îi trec peste piele cu aceeași ușurință cu care își plimba degetele lungi pe spatele lui în diminețile începute mult prea târziu. Limbajul corpului său e teribil.  Cu timpul, mersul acesta bizar și circumspect, îi va deveni un pas normal. Mirosul vital al altor  trupuri nu suscită în el decât o ușoară scârbă.

Ca într-o ironie proastă, i-a rămas doar tăcerea, cea pe care o simţea atunci când tălpile ei goale atingeau uşor geometria regulată și hipnotică a parchetului  cu miros de stejar.  Picături de întuneric i se scurg din minte în plăceri carnale pierdute pe buze din ce în ce mai reci. Nu se poate lupta cu nimeni și cu nimic, doar să asiste la propriul masacru. Atât de crud, fără milă, neiertător.

Acum pictează, bea, și privește cu groază cum cea care îi aduna toate gândurile își vinde șoldurile la preț de dragoste și cum un alt bărbat îi deschide portiera mașinii.

                -   Nu există regrete pure.

Terapie

Un contrast între un ten măsliniu și o rochie neagră îi apare la ușă. Frumoasă şi crudă, dar mistuită de pofte inavuabile, privea pierdută într-o pereche de ochi negri ce o dezbrăcau de gânduri.  O prinde ferm de încheieturi şi o trânteşte de perete. Buzele îi sunt captive într-un sărut de o violență stăpânită. Rochia îi atinge podeaua dezvăluind un trup perfect cu pupile agitate. Îşi  coboară mâna rece și îi atinge sânii afișați vulgar, trezindu-le toate terminaţiile nervoase.

O întoarce cu spatele şi o apleacă uşor, privind satisfăcut modul în care i se îmbinau coapsele în curba pe care i-o desena corpul.  Îi dă chiloții la o parte și o atinge cu limba în locul cel mai umed dintre picioare.  

Îşi face loc în ea, torturat de unghiile ce lăsau o operă de artă pe un spate atât de avid de durere. Prizonieră în modul în care o lovea adânc în pereții ei interni își mișcă spasmodic șoldurile încercând să scape din strânsoarea cravatei ce îi luase pielea din jurul încheieturilor.Pereţii sunt martorii unor corpuri ce se doresc violent și se consumă impulsiv cu o plăcere sadică. Orgasmul nu îi întârzie să apară, amestecându-i forța și isteria într-un tremur puternic. Chipul ei, de o frumuseţe brutală, trădează o vulnerabilitate neașteptată.

Noaptea trecuse iar ea era îmbracată să plece. Pereți murdari de ruj, lucruri aruncate la voia întâmplării și aşternuturi chinuite. Dimineaţa încă nu poate suporta imaginea unor trupuri obosite de păcate adânc săpate-n piele.

      -  E uşor să pleci satisfăcută, nu?

      -  Nu te cunosc deloc.