Tablou

-    Și acesta?

-     Este ultimul lui tablou.  Observați modul în care culorile vibrante, adesea ireale, se îmbină   cu exuberante trăsături de penel?

-     De ce nu văd nicio femeie în toate picturile lui, era misogin?

-     Un singur trup de femeie a așternut pe pânză și de atunci nu a mai pictat niciodată una.

-      Care îi este povestea?

Cu sete de durere a lovit în ea până când nu a mai curs nimic, până când i-a înțeles și cuvintele pe care nu i le spunea.  Puncte de suspensie scheletice, atât i-a rămas din promisiunile pe care i le-a cerșit cu lacrimi rostogolite pe gene întoarse.

Își plânge moartea în alte copile tragice, tinere, dar fără gust. Nu mai poate oferi  nimic, niciodată, nimănui. Nici măcar acelaşi zâmbet condescendent când își priveşte următoarea victimă din poziţia misionarului. Aşternuturi murdare schimbate cu altele şi mai murdare.

  -    Nu te poţi pierde în alte inimi cioplite cu dalte vechi, ruginite, nu-i așa?!

         Singur, captiv între două universuri, zilele îi trec peste piele cu aceeași ușurință cu care își plimba degetele lungi pe spatele lui în diminețile începute mult prea târziu. Limbajul corpului său e teribil.  Cu timpul, mersul acesta bizar și circumspect, îi va deveni un pas normal. Mirosul vital al altor  trupuri nu suscită în el decât o ușoară scârbă.

Ca într-o ironie proastă, i-a rămas doar tăcerea, cea pe care o simţea atunci când tălpile ei goale atingeau uşor geometria regulată și hipnotică a parchetului  cu miros de stejar.  Picături de întuneric i se scurg din minte în plăceri carnale pierdute pe buze din ce în ce mai reci. Nu se poate lupta cu nimeni și cu nimic, doar să asiste la propriul masacru. Atât de crud, fără milă, neiertător.

Acum pictează, bea, și privește cu groază cum cea care îi aduna toate gândurile își vinde șoldurile la preț de dragoste și cum un alt bărbat îi deschide portiera mașinii.

                -   Nu există regrete pure.

Kindly Share This Post »»

Tweet