Temporar

Tăcerea își întinse aripile delicate de fluture în încăperea epuizată de noaptea albă. Timpul trece, și în trecut totul devine parcă mai simplu sau mai limpede decât în prezent. Lumina soarelui trece difuz prin geamuri murdărite de tutun ieftin ce amestecă în aer amintiri cu cioburi de sticlă. Dimineața se revarsă alburie peste orașul acum pustiu și se prelinge amorf în petele mohorâte ale caselor vechi, spălacindu-le cerneala contururilor, pe măsura apariției zorilor.

 Cu capătul stiloului în gura și cu stomacul încordat mă scufund în scris ca într-o anestezie. Un cretin își recunoaște versurile înfierbântat până la incandescență ca un orgasm întârziat. Nimic nu mă enervează mai mult decât poveștile scrise cu o naivitate disperată în care revin în situația mea de la început. Înzestrat spre nefericire cu blestemul rațiunii, nu mă pot preface că nu știu încă de la bun început cum se încheie fiecare călatorie în prostie.

Iubirea, ca un handicap retoric devorator de cadavre, își sfârtecă obiectele de studiu. Ea există, fie că putem sau nu să o atingem, să o descriem, să o comentăm sau să o schimbăm, dar există. Încetează să existe de îndată ce încercăm s-o privim prin ochii altora cu imobilitatea și calmul aparent ce trădează o conștiință zdruncinată. Atunci apare ceața și tremurul, pasiunea fiind sfâșiată ca o țesătură putredă.

Fiecare iluzie de a debita adevăruri remarcabile se face cu prețul unei rani ce nu coagulează, și te trezești înfășurat în bandaje precum mumiile egiptene. Într-o lume fărâmată în bucățele, omul intră în fiecare bucată fiind pătruns doar de situația  disperată a existenței sale încercuind inevitabil prin granițele ei cancerul individualismului.  Noi- nu știm nimic. Totul este temporar chiar dacă ține o viață.

Adulter

Singurătatea îmi urlă, parcă cu o necesitate a nebuniei lipsită de singuranțele imperative cu care sunt obișnuit. În dimineața asta m-am trezit dorind acut, cu disperare, o femeie ce , deși înconjurată de o mare de bărbați, trăiește într-o singurătate dezarmantă chiar și când își împarte patul. Nu este potrivită nici pentru o mânăstire, nici pentru un bordel. Un vis fugar într-o realitate crudă.  Acest ritual, mereu același, de amăgire urmat de trădare, atât de simplu și mereu de neînțeles îmi corupe sufletul transformându-l, cu timpul, într-un țesut insensibil, un fel de câmp de exerciții militare pe care trădarea defilează fără să lase urme. Parcă nu mai am nici vârstă, nici amintiri. Viața înseamnă mai mult decât un pat ce poate ține loc de visuri. Cerul are o culoare ce ezită între negru și gri. În visul meu apare ba mică în mâinile mele, ba dominantă, un dezastru pe tocuri înalte sub care ia naștere un cutremur ce îmi deschide fiecare mormânt al inimii.

 Literele îmi devin tot mai drepte, tot mai anoste. Pierzându-și tremurul, sunt atins de hemeralopia cuvantului. Vederea mi s-a întunecat, de parcă am privit la soare. Cu ce tăcere sunt pedepsit?! Sunt atins de o nevoie care îmi întunecă prin proporții întreaga lume, care odată trecută de hotarul dintre dorință și juisare, îmi depășește în sine limita conștiinței.  Am inima în palmă și privesc concentrat în străfundul arhitecturii vasculare cum se ascunde ceva minuscul, imperceptibil, ceea ce eu nu as fi recunoscut nici supus torturii. Adevărul este chirurgie. Unul ca mine rămâne visător și după ce a trecut prin Infern iar dragostea fizică a fost interzisă doar în Paradis. Un păcătos căruia mântuirea i se pare un coșmar. Nu îmi place să mă aflu prea aproape de pământ.
              -Sunt pentru tine o iluzie, nu sunt real?

Suflet pereche

Traversă acel spațiu al visului, bătut din toate direcțiile de vânt, fără a-și simți propriile mișcări. Un purgatoriu întunecat, înghesuit și ticsit de vechituri. Învăluit de o adiere rece ce îi biciuia obrajii,  timpul se scurgea încet, acul de la ceas  târându-se spre liniuța mult visată. Coborî scările într-o amorțeală mută de care se lovea zgomotul propriilor celule cenușii în frecare. Deasupra capului îi gravita o nebulozitate ce alcătuia un nor suspendat în aerul pe care-l respira, dacă nu mortal atunci puțin periculos, care dacă nu asfixiază, atunci îți lasă o înclinație pentru asfixiere.  

La început, nu a  înțeles nimic, doar o pulsație imobilă, un câmp nervos cu o siluetă dispersată și exagerată rătăcind printr-un spațiu dezorganizat. Întârziind, cu sufletul la gură, apăru o femeie frumoasă, cu ochii plânși. Chipul ei avea  trăsături comune cu ele lui, o asemănare organică ce nu apare în spațiu, ci în timp.

           - Vei suferi mult și zadarnic. Lumea pe care o cunoști te aduce într-o stare de panică. Nu ești în stare să explici nimic și atunci, singura ieșire pentru fericirea ta este să găsești o explicație pentru fenomenele ce coincid cu explicația ta anticipată. Să ai de ce să suferi și să nu suferi din pricina asta. Te manifești izolat, sub formă de rămășițe, imbolduri necunoscute și neînțelese nici de către tine însuți. Când ești strivit de propria ta trădare, emoția ți se concentrează într-un centru renăscut al realității. Un om atât de imoral merită câteva pagini virgine.

Organele îi erau arătate pe o planșă anatomică. Era încercat de o senzație de dedublare și separare a două părți dureroase, independente  care au început să se muște una pe cealaltă. Din această senzație fugitivă țâșni ideea că femeia nu se găsea în niciuna din aceste părți. Ea reprezenta dedublarea, ruptura, vidul care separa zgomotos cele două ființe. Era o abstracție, nici nu exista; atunci, de ce părea reală?

Își plecă privirea acum, ca și cum ar fi asistat la propria înmormântare. Închise ochii, simți cum amețește, patul rotindu-se de câteva ori în jurul propriei axe. Un reflex al unui vis sau al unui coșmar.

Contrast

         

          Tu distrugi şi suferi. Adesea te zăresc privind la ceea ce tocmai ai distrus, cum îţi doreşti să te opreşti şi să îţi admiri capodopera.Te opreşti, într-un final, dar cu un bisturiu ca un chirurg în râuri de sânge. Într-un mod atât de ciudat eu nu sunt pentru tine, sunt împotriva ta. Avem drept destinaţie două adevăruri. Te iubesc şi mă lupt cu tine. Tu, la fel. Vom fi mai puternici în iubirea şi în ura noastră.

         Când sub ochii tăi prind viaţă, te urăsc. Doresc să îţi răspund, nu cu slăbiciune sau cu o poezie stupidă, ci în aceeaşi notă similară cu raţiunea ta.Vreau să lupt şi, în aceeaşi măsură, să mă abandonez necondiţionat. Ştiai de la început că mă vei trece prin foc şi voi arde complet pentru a renaşte din propria cenusă. Îţi ador curajul şi durerea pe care o naşti în mine. Ador lupta ce o porţi cu tine pe care doar eu o pot înţelege pe deplin. Îţi ador sinceritatea tranşantă. Îmi poti simţi pasiunea când îţi examinez dorinţa neştearsă de pe buze ce se împrăştie ca sângele după incizie.

         Îţi aud cuvintele, îţi simt vocea cum vibrează în cea mai adâncă celulă a corpului meu ca o nouă formă de penetrare şi mă simt neputincios. Privirea ta îmi împinge corpul către visare. Mă amorteşti. Mereu ţi-ai amintit cum să-ţi întinzi aripile. Prima dată când mi-ai lipsit nici măcar nu te cunoşteam. Am gustat şi am trăit în spaţiul dintre corpurile noastre încă dinainte să te cunosc. Neştiind la ce să mă aştept de la tine am să-ţi cer tot, chiar şi imposibilul.

Condiție

Cu inerente degradari fizice, sunt expus, fără apărare în fața unor buze ce par că nu au sărutat un alt bărbat. Eliberezi in mine pulsiuni străine. O clipă de fericire e mai importantă decât o nemurire pustie. Sedus de o îndrăzneală debilă, ating cu mâna simultan atât infernul cât și paradisul cu o pasiune din care nu-mi revin. Păcatul devine o fatalitate. Ca să te regăsesc a trebuit să fiu departe de tine. Nimeni nu îți privește frumusețea cu o mai adâncă seriozitate ca imaginația unui copil ce se aprinde ușor. O artă complexă nascută din durere ce sfidează moartea.

 A iubi prea mult e un gest reprobabil? Zâmbesc, desigur, înduioșat, dar ca să răspund la orice  întrebare, trebuie să răspund ambiguu la toate. Emoția îmi este de o altă natură, îmi ataci cele mai intime fibre cu o sensibilitate echivalentă cu cercurile concentrice pe care le execută grațios o piatră aruncată-n apă. Nicio credință, pasiune sau obsesie, dacă este trăită până la capăt, nu poate fi rezonabilă. Născut pentru un dublu destin, sunt fericit în nefericire. Când încerci să îl privesc separat, își pierde din mister. Îmi creez propriul infern pas cu pas, cu o pasiune neînduplecată.  

Jumătațile de adevăr nu conțin uneori nimic adevărat. Când orice moderație ascunde o renunțare, excesul reprezintă singura cale spre a-ți îndeplini destinul. Și dacă adevărul este singura condiție a iubirii, atunci cât adevăr poate suporta un muritor?

Subiectiv

Memoria se voalează iar amintirile ce îmi țin loc de dietă răscolesc o dragoste simulacru sub o nostalgie îmblânzită. O pânză de ceață cobora peste stradă când am ajuns la ușa ei. Am atins cu degetele obiectul greu din metal și am bătut de ori două la ușa din stejar lucrată manual ferindu-mă de propria-mi reflexie din oglinda ce ocupă jumătate de perete.

Am intrat și timp de jumătate de minut am rămas blocat încercând să-mi obișnuiesc ochii cu semiîntunericul ce otrăvea încăperea cu dorințe inavuabile sub o nuanță sinistră. Două lumânări mângăiau sub o tăcere absolută un trup cu picioare desenate într-un contur imposibil ascunse sub ciorapi din mătase ciupiți obraznic de portjartiere negre din dantelă. I-am ascultat ecoul pașilor înceți și apăsați cu mișcări ca de felină. Noaptea avea ochii negri și ne privea cu indiferență.

Odată ce încep să îmi aduc aminte nu mai pot umbla pe vârfetele degetelor în jurul absenței ei. Când îți este întunericul compact  și însomnia albă, unele draperii nu trebuie deranjate. Liniștea nu umple goluri mai ales când singurele tăceri sunt lipsa atingerilor. Mereu mi-a fost frică de sfârșituri sau mi-a lipsit siguranța că le-aș putea supraviețui.  După luni de încercări, am eșuat în toate jocurile de nepăsare. Un exercițiu sadic sau  un manifest eșuat împotriva singurătații. Realitatea nu poate fi mai rea decât propria imaginație.

O noapte. Atât poți privi femeia ce nu se poate trezi de două ori în același pat. Cucerește și trădează cu aceeași abnegație. O păcătoasă lipsită de moralitate ce îți oferă posibilitatea să te amăgești că dragostea există și că sexul nu e doar politică. Nu știe că lasă urme, dar lasă fără să știe, și o face frumos sub forma unui bilet de „Adio” scris pe piele cu cerneală vie după ce a înmuiat penița într-o călimară strâmtă și elastică. Singurul mod de a scăpa de păcat este să-l comiți.

 Iubirea îmbracă de multe ori forme prozaice dar nu și pentru femeia căreia îi e ușor să trăiască la gândul că se poate sinucide oricând. Nu e nimic special aici. Povești de la sfârșitul lumii sau povești fără sfârșit despre o dorință ce a murit în propria satisfacere. 

Oblic

Probabil că izbutisem să dorm vreo două ceasuri. M-am ridicat în capul oaselor și m-am învârtit  de vreo douăzeci de ori prin propria-mi închisoare. Nu visam, sau dacă visam, atunci era posibil să îmi părăsesc trupul în vis sau în moarte, dar definitiv? Tot ce auzeam era o respirație iregulată a unor plămâni carbonizați și o perdea de ploaie ce îneca violent acoperișuri și străduțe sub o pătură neagră.  Am simțit că cineva era la ușă înainte să bată. Am deschis ușa pe întuneric și, lipit de perete prindea contur ceva ce mi se parea a fi un corp omenesc, îmbrăcat  într-o rochie neagră, destrămată. Lacrimi îi părăseau genele lungi și i se rostogoleau pe pielea înghețată. Și-a arcuit buzele vineți într-un zâmbet timid și, cu privire rănită ce m-ar fi urmărit până și-n Iad, a ezitat o formă de salut dar și-a închis ochii și m-a strâns puternic în brațe.  Sub o lumină difuză ce îi cufunda corpul într-o intimitate neglijentă, am dezbracat-o de rochia udă. I-am uscat părul și trupul cu un prosop moale și m-am întins lângă ea în pat. Cu o respirație scurtă și superficială a adormit cu capul lipit de pieptul meu. Simțeam, treptat, cum i se încălzește corpul și cum respirația îi prindea un ritm greoi. Credea că dorm când am auzit-o vorbind, în întuneric.

- Nu știi multe. Nu știi cum uitarea se încăpățânează să nu îmi fie prietenă. Am ochii deschiși și mă întreb câte  răsărituri de soare am să îți mai dedic. Îmi ating fața și trupul. Sunt mai mult de atât, pot simți dincolo de trunchi și membre. Nopțile încerc să adorm cât mai repede, somnul fiindu-mi singurul bilet gratuit spre amorțire. Îngerul din mine trăiește de prea mult timp în Iad. Pereții îmi sunt murdăriți de păcate, durere și rușine. Sunt inutilă în încercarea-mi de a privi în alți ochi pentru a înlocui dependența de tine în substanțe străine. Cum o fi oare să știi că cineva își umple fiecare dimineață cu tine și, mai ales, cum naiba ți-ai făcut atât de ușor loc în mine? Mă torturez cu întrebări ce nu își găsesc răspuns și cu promisiuni de uitare. Ai ales să pleci când ai citit disperarea de a nu te pierde din mine. Nu am un glas suficient de puternic pentru a mă face auzită. Gândurile mele ți se vând atât de ușor încât ajung să cred că nu mi-au aparținut niciodată. Speram să îmi simți dorul și să te oprești măcar o clipă din drum, din mersul tău demn și mândru, suficient cât să realizezi că zâmbetul meu, nelipsit de pe față, nu reușește să îmi convingă tristețea din ochi să dispară. Tu trăiești,  în timp ce eu tânjesc să îmi acord o nouă șansă la viață. Nu știi că aș fi putut să trăiesc doar din tine. Niciodată nu vei fi al meu, ești prea tragic pentru asta. Noaptea e trecătoare, în schimb nevoia mea, nu.

Amorțită.

           Miez de noapte sau chiar trecut de el cu vicii din trecut ce se îmbinau armonios cu un pahar de vin. O terasă de la etajul opt. O melodie melancolică și un trup dezgolit cu pupile de cafea. Frumusețea părea a-i fi un grafic desenat pe hârtie milimetrică.  Genele de sus i se amestecau cu cele de jos, își comparau curbura neagră, apoi se părăseau ofensate oferindu-mi o nouă dimineață cu fiecare clipire.

            Vorbea îndelung, risipind printre buze pline un fum alb, visător, cu o privire mult prea pierdută pentru a i se putea prinde. Cuvintele mi se umpluseră de stângăcie și tremurau de emoție. Sublim să te ascunzi în spatele unei tăceri amorsată de un copil crud. Blestemul meu cu sâni miroasea a dorință. Distanţa dintre trupurile noastre era de câțiva pași.

         - Tu nu poți trăi după regulile nimănui. Fidelitatea literară îți este complet străină exceptând inerenta fidelitate către bărbatul care te posedă. Pot afla doar ce vrei să îmi spui. Nu poți fi văzută goală fără să fii dorită. Cu o încredere fizică și o timidă seducție pari tânără, chiar dacă vorbele îți fac parte dintr-o epocă de mult uitată. Traiești intr-o lume întelectuală rece în care singurul personaj distinct esti tu însuți. Impulsuri îți ies în rafale cu o disperare infantilă. Jumătate femeie, jumătate copil. Un pat de carne cu piele întinsă așternut pe un suflet în mizerie din lipsă de provocare. M-ai făcut să înțeleg că și a nu suferi tot a suferi înseamnă. Obișnuiam să îți scriu, ții minte? Într-o lume de amintiri, nu este nevoie de străini.

Poate într-o altă viață...

Portret

Sunt încă obsedat de ideea că astăzi voi scrie, acționând unui impuls nevrotic într-un delir simulat . Cuvintele se joacă deasupra mea ca un violent atașament către durere într-un mormânt plin de viață. Arta omenească se scrie cu un tremur cald  al venelor în momentele în care suntem condamnați să fim singuri cu noi înșine. Dacă aș fi cu adevărat nebun, aș scrie amuzat  despre vechi siluete consumate în rochii din dantelă neagră cu sâni ce respiră zgomotos.

Trebuia să plec, dar am ramas, fixând un minut cam cât o noapte o pereche de ochi negri ce mă căutau fără să înțeleagă. Un nebun nu poate privi astfel. Dinții îmi erau mai strânși ca niciodată, puteam respira doar printre coaste. În haosul întunecat, un înger pe o suprafață de gheață cu păr dezordonat și spate dezgolit ce trezea noaptea cu iluzii amețitoare. Buze pline  tremurau în dreptul umerilor mei cu un strat de seducție timidă. Emoția trăirii naște o otravă letală. Ce splendidă închisoare este trupul tău.Ti-am povestit vreodată despre tine?  Nu credeam că până și creierul meu se putea îmbolnăvi de propriile cuvinte.

Demonii din spatele zidurilor mele își acordează instrumentele, dar astăzi am un motiv să merg mai departe. Plutesc invariabil, chinuindu-mă cu modul în care nu poți face nicio mișcare ce nu reverberează adânc în ființa mea.

Subversiv

Am străbătut un hol mic, steril, și mi-am oprit pașii în fața unei uși masive din metal. O privire pătrunzătoare mi-a deschis ușa și am pătruns într-un interior discret luminat. Avea un profil interesant; ochii negri, pielea măslinie, buze senzuale.

               -Te rog, ia loc.

    Avea o voce vibrantă, sinceră, tulburătoare. Mi-am așezat pe fotoliul din piele neagră și mi-am închis ochii. Capul îmi era teribil de ușor. Timpul și spațiu treceau pur și simplu pe lângă mine.

              - Întreabă-mă.

  - Ce dorești să te întreb?

  - Nu asta faceți voi psihologii, puneți întrebări cu o politețe încăpățânată la care nu aveți răspunsuri? Căutați gânduri puse în spatele unor cuști forjate pe care le notați apoi într-un mic carnețel cu o duzină de semne de punctuație prost puse. Unii  îi pot spune artă .

Nu mi-a zâmbit, dar m-a privit atentă.
       -  De ce ești aici?
       -  Îmi sunt o companie mizerabila când sunt singur. Sunt ca o caroserie făcută praf.  Am înnebunit trăind toate lucrurile normale. Stau treaz noaptea căutând printre umbre un echilibru ipotetic ce îmi poate oferi o rațiune de a exista.  Orele pe care le petrec  privind pereții sunt singurele pe care le numesc viață, exceptând scrisul.

-  Perfecțiunea e o statică. Îți poartă războiul vieții atunci când ești în curs de construcție.

-  Îmi lărgesc cercul suferințelor în căutarea plăcerilor anormale, dar trăirea duce la estomparea imaginației și a intensității.

-  Apreciez construcția meticuloasă a unui „ costum uman” foarte bine croit, dar bărbatul pe care îl îmbracă e doar un escroc ce zâmbește pentru a-și câștiga existența.

           -  Am nevoie de două vieți, doar sunt două ființe blocate într-o așteptare perpetuuă. Iau parte la perversiuni și tragedii cărora nu le pot face față.  Mă port ca în „Idiotul”, nu?

          -  Instinctul eliberat mereu se reduce la plăceri anormale.

Mă simțeam de parcă îmi citea atent trăirile subconștiente încercând să le coordoneze. Se formase o legătură strainie între două ființe. Eram acut conștient de puterea ei asupra mea.

 Când mi-am epuizat suferința m-am ridicat de pe scaun. La sfârșitul sedinței eram un bărbat incredibil de îndrăgostit de mintea și chipul ei ce promiteau atât de multe. Carapacea mea fragilă se surpase sub o privire intruzivă.
         -    Nu ai notat nimic.
         -    Carnețelul este pentru persoane obișnuite.
         -   Mai bine plec, m-ai demasca mult prea repede chiar dacă aș vorbi  în abstracții pe jumătate exprimate sub nevoia imperativă a unei hotărâri psihologice. Încă nu mă simt în largul meu cu tine.
         -   Ai un mod încântător de a prezenta gânduri  ca o evitare a realității.
         -   Astăzi te urăsc, sincer. Mă simt umilit că m-am confesat ție, iar eu nu fac asta niciodată.
        -    Nu ai dat nimănui altcuiva o șansă reală. Ai trăit cu multă pasiune, dar nu ai cunoscut apropierea, intimitatea cu o altă femeie. 
        -     Nu aparțin acestei lumi. Nu văd nimic în alții care să-mi trezească interesul.  
        -     Excesul tau de introspecție ia naștere din obsesii senzuale. Majoritatea demonilor tăi sunt erotici.
         -    Presupun că scrupulele și înțelepciunea ta detestabilă mă vor împiedica să te mai vizitez.

Tăcere

 Când am întâlnit-o îi mureau atâtea gânduri nespuse pe buze. Îi străluceau ochii a inteligență. Un chip de o naturalețe înspăimântătoare, construit din detalii și unghiuri favorabile ce formează desene capricioase, mi-a distras atenția rațiunii. Poate ăsta a fost cazul ospătarului ce, blocat la privirea unei emoții istorice, a spart două pahare în fața noastră. O cicatrice superbă îi stă poziționată lângă sprânceana dreaptă. După cum arată, pare că se bucură des de mângâieri.

 Nu cred că a fost ceva neobișnuit în a noastră discuție. Coincidențele de gânduri curgeau, pur și simplu, ca și cum am fi descoperit secretele lumii împreună. Felul în care am perceput trecerea timpului a fost unul complet greșit. Nu ne scriem în mod egal povestea vieții;  avem nopți, pasiuni și sexe diferite. Ar fi mai util însă să alunecăm în ritmuri primare de dorință, bucuroși să descoperim că avem atât de multe cuvinte să ne spunem.

Prabușită în universul ei, în procese vinovate de constință, profitam prin pretexte stupide să o strâng în brațe, în momente demne de a trece pragul veșniciei. Îmi simțeam neputința la simpla evocare a unei relații de care a tras până când i-au fost epuizate și iluziile. Un război pierdut din start. Probabil că un alt bărbat, cândva, o va distruge definitiv până vor îmbătrâni frumos de mână.

Întoarcerea acasă s-a făcut fără niciun cuvânt, doar o strângere de mână a două lumi paralele ce împart bancheta din spate a unui taxi fără să se cunoască. Mi-am încheiat nasturele sacoului și, golit de orice zâmbet,  i-am deschis portiera. Neîndemânatic, i-am trecut mâna prin păr și i-am prins buzele într-un sărut de rămas-bun. Și-a plecat privirea, evitând-o pe a mea, ca și cum și-ar fi pierdut cuvintele și încă le căuta. Adevărurile se spun tăcând.

Tentația masochistă a memoriei nu mă lasă să-i uit prezența abia șoptită. Gândurile mi-au devenit zgomotoase dar i-am promis că nu am să o mai caut. Am aprins lumina pentru a întrerupe un vis dar noaptea se întinde chinuitor și absurd  în fața mea și nu pot  face nimic. Totul este temporar, chiar dacă durează o viață.

Nevroză

Am o inima de clovn, mutilată de alcool, singurătate şi disperare. Nu înţeleg de ce se grăbeşte spre nicăieri. Privesc viaţa fără nicio aberaţie cromatică. Oscilând irizant între demență și normalitate sunt stăpânit atât de către Diavol cât și de Dumnezeu;  fiecare îşi primeşte partea din mine. Ca o barcă cu cârma ruptă plutesc în derivă blocat în explicația goală a unei iubiri pierdute.

 Aruncat în vicii ca pe un câmp de luptă calc pe cioburi de sticlă iar sângele de un roșu închis se prelinge pe podea trasând o hartă a durerii. Nu e nimic dacă foloseşti o culoare ţipătoare pentru o intenţie atât de sobră. Ca un subversiv fanatic, mă revolt să atac totul, inclusiv pe mine. Nu pot fi înțeles din poze, v-ar trebui un ochi mult mai obiectiv decât o lentilă.

 Un nevrotic autentic ce a eșuat să-și construiască o lume pentru sine. Am murit atâtea morți încât sunt imun acum la viață sau la moarte. Știu atât de multe și atât de puține. Îmi ajunge pe retină doar o fereastră murdară ce redă o asociere de siluete denaturate, cu expresii  vulgar de precise, și un vacarm produs de bărbaţi ce ambalează motoare în gol. Acum, când colecționez trupuri și mor atât de repede, ce mai contează ale cui sunt coapsele?!

Trag draperiile şi îmi las ochii să se odihnească în distorsionări de realitate. Lumina zilei îmi alterează sângele. Începe să se simtă primavara astăzi, nu-i așa?!

Teatru

În fiecare noapte cortina cade pe scena vieții ei. Şi, când totul e distrus, rămâne în faţa publicului cu o mulţumire absentă. O plecăciune înainte ca actrița să se retragă cu un mers nesigur în culise unui teatru murdar. Aplauzele gălăgioase atestă faptul că i-a mai păcălit încă o zi. Își scoate costumul și masca și se privește în oglindă scrumând cu dezgust o țigară umedă ce arde între teroare și ironie. Lumea realului şi a falsului se află undeva în spatele ei.

Trupul ei firav trebuie să susțină greutatea a două ființe. Trece, fără să își dea seama, de la o scenă, de la o viață, la alta. O privire scurtă de deznădejde și disperare o fixează. Reflexia ciudată poartă un zâmbet capricios al unei memorii  uitate între clădiri înalte și opere de artă. Femeia și masca, doi rivali atemporali. Propria-i poveste s-a pierdut într-o fuzionare indisolubilă cu viețile altora. Oamenii fug atât de tare de ei înșiși, încât își caută salvarea în amestece confuze de siluete.

O copie fără umbră a trecutului încearcă să îi rupă corzile vocale cu țipete așa cum o bucată de sticlă ascuțită scrie pe o foaie de hârtie. Ca o marionetă prinsă cu sfori într-un cerc al manipulării masca îi permite să danseze într-un joc fatidic al puterii. Unica regulă este aceea că nu există reguli. O femeie frumoasă, cu păr negru de o nuanţă pură ce salvează un trup ca să ucidă un suflet în straturi adânci de conştinţă mizerabilă. Ea ştie ca nu poate schimba nimic, nici măcar pe ea însăşi.

Pereții lumii cedează, teatrul arde, iar actorii continuă să își declame rolurile. Să trăiești în iluzie sau dincolo de ea?

Scrum

E trecut de miezul nopții iar eu urmăresc umbrele păcatelor pe pereţii imaculaţi ai unui apartament ce miroase a scorţişoară. Îmi arde întregul corp. Egalitatea imensă a gândurilor îmi contrastează cu liniştea ce cutremură pereţii. Pe masă zace o cină rece şi o sticlă de vin roşu. Nu am închis un ochi iar el nu este aici. Fixez ceasul ăla blestemat, neștiind ce arată. Nu am putut niciodată să stau prea mult timp singură în pat, dar am hotărât să încerc.
          Câteva pahare de vin mai târziu, o cheie e întoarsă încet în broască. Sunt trezită de scârţăitul parchetului capturat între ferestrele larg deschise. S-a oprit în faţa mea, privindu-mă inert în ochi. A ezitat un cuvânt ce a sfâşiat întunericul îmbibat în miros de tutun dar s-a pierdut, compensând timid cu un zâmbet ce trăda o tristețe apologetică. Până şi propriul trup îl trădează.

    Cămaşa albă atârna pe el lăsând cu ușurinţă să se vadă două urme de buze roşii pe guler. Un alt trup folosit de el şi stricat. Treizeci de ani nu au reușit să schimbe mare lucru. Nu mai simte nimic.

    Fără rămas bun, fără bagaje, fără  rimel întins de lacrimi, i-am întors privirea în toiul nopţii trântind uşa în spatele meu. Mai bine nu despachetam. Cu garda jos şi capul plecat a resemnare, tocurile înalte îmi plângeau, într-un ritm primar, pe gresia lucioasă  a coridorului. Nu aş fi suportat să îi privesc chipul la lumina zilei.

   Nu ştiu unde plec, nimănui nu-i pasă, nici măcar mie. Nu mai am nimic de împărţit acolo. Plec goală, fără poveşti, fără trecut, de un alb imaculat, exact ca pereţii apartamentului său. Nu mai e loc în gândurile mele și pentru el. Odată ce au fost închise, anumite uşi trebuie să fie bătute-n cuie.

   Deschid sufletul străzii şi, cu o mână tremurândă printre zeci de carcase cu cearcăne, reuşesc să opresc un taxi. Mereu am retrăit în cele mai adânci cotloane ale minţii mele scenariul. 
           -   La aeroport, vă rog.

Tablou

-    Și acesta?

-     Este ultimul lui tablou.  Observați modul în care culorile vibrante, adesea ireale, se îmbină   cu exuberante trăsături de penel?

-     De ce nu văd nicio femeie în toate picturile lui, era misogin?

-     Un singur trup de femeie a așternut pe pânză și de atunci nu a mai pictat niciodată una.

-      Care îi este povestea?

Cu sete de durere a lovit în ea până când nu a mai curs nimic, până când i-a înțeles și cuvintele pe care nu i le spunea.  Puncte de suspensie scheletice, atât i-a rămas din promisiunile pe care i le-a cerșit cu lacrimi rostogolite pe gene întoarse.

Își plânge moartea în alte copile tragice, tinere, dar fără gust. Nu mai poate oferi  nimic, niciodată, nimănui. Nici măcar acelaşi zâmbet condescendent când își priveşte următoarea victimă din poziţia misionarului. Aşternuturi murdare schimbate cu altele şi mai murdare.

  -    Nu te poţi pierde în alte inimi cioplite cu dalte vechi, ruginite, nu-i așa?!

         Singur, captiv între două universuri, zilele îi trec peste piele cu aceeași ușurință cu care își plimba degetele lungi pe spatele lui în diminețile începute mult prea târziu. Limbajul corpului său e teribil.  Cu timpul, mersul acesta bizar și circumspect, îi va deveni un pas normal. Mirosul vital al altor  trupuri nu suscită în el decât o ușoară scârbă.

Ca într-o ironie proastă, i-a rămas doar tăcerea, cea pe care o simţea atunci când tălpile ei goale atingeau uşor geometria regulată și hipnotică a parchetului  cu miros de stejar.  Picături de întuneric i se scurg din minte în plăceri carnale pierdute pe buze din ce în ce mai reci. Nu se poate lupta cu nimeni și cu nimic, doar să asiste la propriul masacru. Atât de crud, fără milă, neiertător.

Acum pictează, bea, și privește cu groază cum cea care îi aduna toate gândurile își vinde șoldurile la preț de dragoste și cum un alt bărbat îi deschide portiera mașinii.

                -   Nu există regrete pure.

Terapie

Un contrast între un ten măsliniu și o rochie neagră îi apare la ușă. Frumoasă şi crudă, dar mistuită de pofte inavuabile, privea pierdută într-o pereche de ochi negri ce o dezbrăcau de gânduri.  O prinde ferm de încheieturi şi o trânteşte de perete. Buzele îi sunt captive într-un sărut de o violență stăpânită. Rochia îi atinge podeaua dezvăluind un trup perfect cu pupile agitate. Îşi  coboară mâna rece și îi atinge sânii afișați vulgar, trezindu-le toate terminaţiile nervoase.

O întoarce cu spatele şi o apleacă uşor, privind satisfăcut modul în care i se îmbinau coapsele în curba pe care i-o desena corpul.  Îi dă chiloții la o parte și o atinge cu limba în locul cel mai umed dintre picioare.  

Îşi face loc în ea, torturat de unghiile ce lăsau o operă de artă pe un spate atât de avid de durere. Prizonieră în modul în care o lovea adânc în pereții ei interni își mișcă spasmodic șoldurile încercând să scape din strânsoarea cravatei ce îi luase pielea din jurul încheieturilor.Pereţii sunt martorii unor corpuri ce se doresc violent și se consumă impulsiv cu o plăcere sadică. Orgasmul nu îi întârzie să apară, amestecându-i forța și isteria într-un tremur puternic. Chipul ei, de o frumuseţe brutală, trădează o vulnerabilitate neașteptată.

Noaptea trecuse iar ea era îmbracată să plece. Pereți murdari de ruj, lucruri aruncate la voia întâmplării și aşternuturi chinuite. Dimineaţa încă nu poate suporta imaginea unor trupuri obosite de păcate adânc săpate-n piele.

      -  E uşor să pleci satisfăcută, nu?

      -  Nu te cunosc deloc.

Îngheț

 Convulsiile mizerabile ce se împăturesc în monștri tăcuți de durere își merită din plin pastila amară de la 7 seara. Mi-am aruncat paltonul pe mine, mi-am îndesat bricheta şi ţigările în buzunar şi am închis uşa din metal în grabă, ca într-o dramă proastă. Cu respirația întretăiată și mâini tremurânde am reușit cu greu să îmi scot o țigară din pachet. Fumul ce îmi carboniza plămânii se amesteca armonios cu fulgii de afară.

 E luxoasă și rece capitala. Îmi place mirosul iernii aşternut pe mulţimea de paşi grăbiţi de pe străzile de un pustiu sumbru şi mort. E mult prea frig, îl simt adânc în coaste. Se pare că natura îşi formează o întreagă armată de sclavi împotriva mea. Cu sufletul greu, mai greu decât zăpada ce apasă tăcut clădirile gri, m-am întrecut pe mine încercând să nu întârzii la întâlnirea cu un dezastru pe tocuri înalte.

-          Ți-am simțit lipsa cumplit.

-          Eu nu și, într-o notă de sinceritate, am fost îngrozitor de infidelă iar tu conduci prea repede.

      N-am avut de ales, am plecat şi nu am întors privirea. Ea zâmbește numai după ce a luat o viață. Am plătit atât de scump prețul neascultării propriei mele terori. M-am întors acasă şi am rupt câteva pagini. Nu mai simțeam frigul, nu mă mai usturau plămânii, nu mai simţeam nimic. Unele morţi pur şi simplu nu pot fi îngheţate.

Fiecare început îşi are locul în sfarşitul cuiva şi ceea ce este îngrozitor despre moarte este faptul că eşti complet singur. 

Sentință

                                                                                                

            Curioasă de universul meu întunecat, ai pătruns in el cu o expresie ușor amuzată, zâmbindu-mi doar printr-o ușoară ridicare de sprânceană. Cu fiecare mișcare pe care o schițai îmi puteam auzi durerea. Sunete nascute în grotele zguduite de cutremurul presiunilor murdare cu care ai ajuns în mine. Scârbită, mi-ai intors spatele indiferentă, alegând invariabil să-ți continui drumul fără să privești la ce ai distrus pentru a ajunge acolo.

 La ce te aşteptai, la plămâni plini cu parfum şi gânduri deghizate-n inocenţă? Aveai să găseşti doar un suflet cu un tremur paralitic ce, odată consumat de singurătate şi disperare demonică, te va provoca să experimentezi moartea înainte de moarte.

           Privește acum la trupul cu oase negre care își cară după sine mormântul. Am pielea ruptă în fâșii, ca o păpușă de cârpă veche. Te satisface chiar atât de mult imaginea unul copil cu ochii înghețați de frică? E ușor să pleci flamândă, știind că în orice altă zi îți poți hrăni dorința într-un alt carnaval al groazei.

         Când diavolul nu-ţi poate ajunge în suflet, crează o femeie suficient de frumoasă capabilă de asta.     

Dual

Înainte să-mi numeri pașii înghițind în sec ți-am strecurat un bilet în cartea ta preferată: "Acum ești doar cerneală vărsată-n grabă în foile istoriei mele. Nu crezi că e minunat că am scris cu roșu?". Credeam, în inocența mea, că vor fi ultimele rânduri pe care ți le voi scrie.

Dar trecutul ne prinde mereu din urmă, ca o boală pentru care refuzăm cu încăpățânare tratamentul. Ești pretextul meu favorit, un erou decăzut al mitologiei mele personale, deși te lași pradă disperării. Da, ești nenorocit, corupt până în măduva oaselor însă, cu toate că nu am ce secret murdar să-ți mai dezgrop, mi-aș face o misiune din a țese pânze de păianjen în jurul tău în fiecare noapte pentru ca ziua să te lase să-mi scapi din nou.

Când am ajuns să împărțim toate tăcerile? Părți din tine nu o merită, nenorocirea ce o porți în sânge îmi lovește violent, ca o pedeapsă, încăpățânarea cu care cred în tine. Oare, știind cât de mult îți doresc existența nefericită, vei fi capabil să renunți timid măcar la una din căile intunecate pe care pășești nepăsător? Nimic nu mă consumă ca prezența ta, și mi-aș vinde sufletul negreșit demonilor ce te poseda pentru un pic de loc sub coastele tale.

 Sunt locul în care-ți pui capul pe pernă și te aduni, dupa o zi grea de în care buzele au preferat să-ți stea închise. De data asta îmi va fi orice dar nu frică.

Dragoste de copil

       

          „- Ce înseamnă să te îndrăgostești ?”, un copil mă-ntreabă.

       - Când te îndrăgostești nu e ca și cum ai cădea într-o groapă şi îți rănești puţin genunchiul. Te îndrăgosteşti căzând în spațiu. Te muți de pe planeta ta pe planeta celuilalt. Animalele, florile şi culorile hainelor pe care oamenii le poartă sunt total diferite de tot ce ai văzut vreodată. Inima îţi bate foarte repede şi doreşti să îţi împarţi jucăriile şi mâncarea. Te arunci în gol, în orbita altuia. Aici poți să îți aduci câinele sau pisica, peștișorul de aur, hamsterul, colecția de pietre sau ciorapii ciudaţi: cel fără pereche sau cel cu găuri, fără teama că îți vor fi luate. Poți chiar să îți chemi și prietenii în vizită cărora le poți citi povești. Te îndrăgosteşti alegând să fii cu cineva fără de care nu vrei să exişti.

Atac de panică

         Ochii goi îi sunt larg deschiși însă mintea i se închisese de mult la ce se petrecea în jur. Totul se mișcă cu o viteză amețitoare însă ea, epicentrul acestei furtuni emoționale, își părăsise de mult trupul greu. În jurul ei, lumea se grăbește dar, spre ce? 

        "- Nu e nimic dincolo, opriți-vă". 

     Dar nu mai are glas. Vacarmul continuă, mulțimea de oameni nepăsători se împrăștie acum în toate direcțiile, însă ea rămâne inertă. Nemișcată, neatinsă, în siguranță. Când haosul ți se prezintă nu te opui, n-ai face decât să-l amplifici. 

      Pot să urle de furie, să o rănească atât cât vor. Nu scoate niciun sunet însă, lacrimi sărate i se preling pe obrajii reci. Simte prea multe. Fericire, tristețe, dezgust, furie, dragoste, frică. Atât de multă frică. Țipetele lor asurzitoare îi pătrund în carne. În goana lor o lovesc și pleacă fără să întoarcă măcar capul. Zâmbind amar, a renunțare, se întinde pe cimentul rece, așteptând ca mulțimea să îi zdrobească trupul. 

     Tocmai când își simțea gustul sângelui, îi simte mâna prin păr. Instinctiv, își lipește capul de pieptul lui și își închide ochii până nici un zumzet nu mai ajunge la ea.

      "- Gata, au plecat ?" 

    Calmul se lasă încet peste umerii ei goi și orice urmă de teamă i se topește acum în calda familiaritate a vocii lui.

      "- N-a fost decât un vis, copilă. În realitate nimeni nu te poate salva de tine însuți."

Defect

Ca un cancer, dragostea i se împrăștiase prin întregul corp, pătrunzându-i fiecare membru, fiecare organ, adânc până în zonele obscure ale spiritului său defect.

Reziduuri uscate de furie, durere și teamă. Avea nevoie să se țină de toate, deoarece păreau să-i amintească de acea parte întunecată a vieții. În mod ironic, familiaritatea acestor spații îl făceau să se simtă confortabil și în siguranță. Dragostea lor a devenit mult prea intensă iar el nu avea nicio dorință să i se supună. Cu inima frântă și cicatrici adânci cauzate de anterioarele relații eșuate și-a delimitat inima, și-a instalat pereți ignifugi și a încercat mereu să se ferească de flacările în care ea se arunca cu bună ştiinţă. Nu exista nicio șansă ca el să fie ars de dragoste încă o dată.

Știa că sfârșitul va fi inevitabil. Îi va lipsi, și îl va durea pentru eternitate. Va suferi, dar va crește din asta. A încercat să-și spună singur că ceea ce simțea nu era real, așa că i-a dat drumul. Dragostea umană pare-se a fi un animal impredictibil ce ne rupe carnea și lacrimile minții cât timp ne alină și ne protejează. Se scurge și plutește ca un val mecanic într-o cutie mică din sticlă. Cât timp plutește poate aduce cele mai frumoase trăiri iar cand se scurge îți poate lua toată viața din tine. Te poate face să te simți puternic și slab în acelasi timp. Îți poate da suflare și te poate strangula.

Se simțea slab. A încercat să găsească ceva de care se poate ține. Și-a inchis ochii și îi putea simți caldura trupului. Se va ține de asta până data viitoare. Întotdeauna va fi o data viitoare. Nu își putea da seama dacă ea a luptat vreodată pentru el. În visele lui, ea a luptat.