Ochii goi îi sunt larg deschiși însă mintea i se închisese
de mult la ce se petrecea în jur. Totul se mișcă cu o viteză amețitoare însă
ea, epicentrul acestei furtuni emoționale, își părăsise de mult trupul greu. În
jurul ei, lumea se grăbește dar, spre ce?
"- Nu e nimic dincolo,
opriți-vă".
Dar nu mai are glas. Vacarmul continuă, mulțimea de oameni
nepăsători se împrăștie acum în toate direcțiile, însă ea rămâne inertă.
Nemișcată, neatinsă, în siguranță. Când haosul ți se prezintă nu te opui, n-ai
face decât să-l amplifici.
Pot să urle de furie, să o rănească atât cât vor. Nu
scoate niciun sunet însă, lacrimi sărate i se preling pe obrajii reci. Simte
prea multe. Fericire, tristețe, dezgust, furie, dragoste, frică. Atât de multă
frică. Țipetele lor asurzitoare îi pătrund în carne. În goana lor o lovesc și
pleacă fără să întoarcă măcar capul. Zâmbind amar, a renunțare, se întinde pe
cimentul rece, așteptând ca mulțimea să îi zdrobească trupul.
Tocmai când își
simțea gustul sângelui, îi simte mâna prin păr. Instinctiv, își lipește capul
de pieptul lui și își închide ochii până nici un zumzet nu mai ajunge la ea.
"- Gata, au plecat ?"
Calmul se lasă
încet peste umerii ei goi și orice urmă de teamă i se topește acum în calda
familiaritate a vocii lui.
"- N-a fost decât un vis, copilă. În realitate
nimeni nu te poate salva de tine însuți."
Kindly Share This Post »»
|
|
|
Tweet |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu