Defect

Ca un cancer, dragostea i se împrăștiase prin întregul corp, pătrunzându-i fiecare membru, fiecare organ, adânc până în zonele obscure ale spiritului său defect.

Reziduuri uscate de furie, durere și teamă. Avea nevoie să se țină de toate, deoarece păreau să-i amintească de acea parte întunecată a vieții. În mod ironic, familiaritatea acestor spații îl făceau să se simtă confortabil și în siguranță. Dragostea lor a devenit mult prea intensă iar el nu avea nicio dorință să i se supună. Cu inima frântă și cicatrici adânci cauzate de anterioarele relații eșuate și-a delimitat inima, și-a instalat pereți ignifugi și a încercat mereu să se ferească de flacările în care ea se arunca cu bună ştiinţă. Nu exista nicio șansă ca el să fie ars de dragoste încă o dată.

Știa că sfârșitul va fi inevitabil. Îi va lipsi, și îl va durea pentru eternitate. Va suferi, dar va crește din asta. A încercat să-și spună singur că ceea ce simțea nu era real, așa că i-a dat drumul. Dragostea umană pare-se a fi un animal impredictibil ce ne rupe carnea și lacrimile minții cât timp ne alină și ne protejează. Se scurge și plutește ca un val mecanic într-o cutie mică din sticlă. Cât timp plutește poate aduce cele mai frumoase trăiri iar cand se scurge îți poate lua toată viața din tine. Te poate face să te simți puternic și slab în acelasi timp. Îți poate da suflare și te poate strangula.

Se simțea slab. A încercat să găsească ceva de care se poate ține. Și-a inchis ochii și îi putea simți caldura trupului. Se va ține de asta până data viitoare. Întotdeauna va fi o data viitoare. Nu își putea da seama dacă ea a luptat vreodată pentru el. În visele lui, ea a luptat.

Kindly Share This Post »»

Tweet