Viciu

-           De ce ai venit?

-           Nu ştiu. Ce oferi ?

            I-am făcut loc să intre şi am închis uşa. Ceva din felul în care a spus-o, uşoara curbare a buzei ei de sus, cărnoase, accentul pus pe cuvantul "oferi", mi-a dat de înțeles o complicitate perversă. A început să se plimbe cu paşi mari, încercând, fără niciun motiv, să nu calce pe dârele de lumină ce schițau conturul ferestrelor înalte ale dormitorului meu.

            Picioare lungi i se ascundeau sub ciorapi negri din mătase cu portjartiere. Cu trăsături măslinii și pomeţi accentuați arata ca un cadou ce părea gata să fie despachetat de mâini atente. Atracția mea față de lenjerie a devenit evidentă. Micul strat de material îmi oferea atâtea posibilități să îi torturez corpul până când tremura în anticipare.

            Gândurile îmi scăpau de sub control, pătrunzând în sfera absurdului, a sentimentalului, a obscenului sub un trup redus la o grămadă neputincioasă de senzații tremurânde și de nelingvistice sunete de plăcere. Eram amețit, abia izbuteam să respir. Pereții asprii ai dormitorului meu când se umflau, când se contractau. Dimineața măturase o Sodomă şi Gomoră de fantezii sexuale şi dorinţe satisfăcute cu echivalentul emoțional al saltului cu coarda elastică. Mă simţeam ca un nou-născut în atmosfera calmă, iniţial necoruptă de sex.

            De ce este păcatul atât de respingător din punct de vedere moral?! Nu din cauza suferinței pe care o provoacă, ci pentru că folosește plăcerea carnală să smulgă secrete dintr-un suflet ce ar trebui să fie de nepătruns. Mintea omului e ca o creatură mitică biformă cu crestaturi gingașe în care se ascunde elixirul diavolului; numai austeritate pendantă în emisfera stangă, pe cand emisfera dreaptă se lasă supusă trădării și perversității cu o delicioasă nerăbdare.

           Cu carnetul de însemnări pe genunchi şi cu degetele încă mirosindu-mi a femeie mă simt solidar, de departe, cu o imaginaţie  brutală, inconstantă, priapică. Gandindu-mă la ea simt cum mi se învărte saliva în gură cu un satisfăcut surâs amoros plutindu-mi pe trăsăturile feței. Dumnezeule, numai faptul că aştern pe hărtie cuvintele acestea mă face să juisez.

Temporar

Tăcerea își întinse aripile delicate de fluture în încăperea epuizată de noaptea albă. Timpul trece, și în trecut totul devine parcă mai simplu sau mai limpede decât în prezent. Lumina soarelui trece difuz prin geamuri murdărite de tutun ieftin ce amestecă în aer amintiri cu cioburi de sticlă. Dimineața se revarsă alburie peste orașul acum pustiu și se prelinge amorf în petele mohorâte ale caselor vechi, spălacindu-le cerneala contururilor, pe măsura apariției zorilor.

 Cu capătul stiloului în gura și cu stomacul încordat mă scufund în scris ca într-o anestezie. Un cretin își recunoaște versurile înfierbântat până la incandescență ca un orgasm întârziat. Nimic nu mă enervează mai mult decât poveștile scrise cu o naivitate disperată în care revin în situația mea de la început. Înzestrat spre nefericire cu blestemul rațiunii, nu mă pot preface că nu știu încă de la bun început cum se încheie fiecare călatorie în prostie.

Iubirea, ca un handicap retoric devorator de cadavre, își sfârtecă obiectele de studiu. Ea există, fie că putem sau nu să o atingem, să o descriem, să o comentăm sau să o schimbăm, dar există. Încetează să existe de îndată ce încercăm s-o privim prin ochii altora cu imobilitatea și calmul aparent ce trădează o conștiință zdruncinată. Atunci apare ceața și tremurul, pasiunea fiind sfâșiată ca o țesătură putredă.

Fiecare iluzie de a debita adevăruri remarcabile se face cu prețul unei rani ce nu coagulează, și te trezești înfășurat în bandaje precum mumiile egiptene. Într-o lume fărâmată în bucățele, omul intră în fiecare bucată fiind pătruns doar de situația  disperată a existenței sale încercuind inevitabil prin granițele ei cancerul individualismului.  Noi- nu știm nimic. Totul este temporar chiar dacă ține o viață.

Adulter

Singurătatea îmi urlă, parcă cu o necesitate a nebuniei lipsită de singuranțele imperative cu care sunt obișnuit. În dimineața asta m-am trezit dorind acut, cu disperare, o femeie ce , deși înconjurată de o mare de bărbați, trăiește într-o singurătate dezarmantă chiar și când își împarte patul. Nu este potrivită nici pentru o mânăstire, nici pentru un bordel. Un vis fugar într-o realitate crudă.  Acest ritual, mereu același, de amăgire urmat de trădare, atât de simplu și mereu de neînțeles îmi corupe sufletul transformându-l, cu timpul, într-un țesut insensibil, un fel de câmp de exerciții militare pe care trădarea defilează fără să lase urme. Parcă nu mai am nici vârstă, nici amintiri. Viața înseamnă mai mult decât un pat ce poate ține loc de visuri. Cerul are o culoare ce ezită între negru și gri. În visul meu apare ba mică în mâinile mele, ba dominantă, un dezastru pe tocuri înalte sub care ia naștere un cutremur ce îmi deschide fiecare mormânt al inimii.

 Literele îmi devin tot mai drepte, tot mai anoste. Pierzându-și tremurul, sunt atins de hemeralopia cuvantului. Vederea mi s-a întunecat, de parcă am privit la soare. Cu ce tăcere sunt pedepsit?! Sunt atins de o nevoie care îmi întunecă prin proporții întreaga lume, care odată trecută de hotarul dintre dorință și juisare, îmi depășește în sine limita conștiinței.  Am inima în palmă și privesc concentrat în străfundul arhitecturii vasculare cum se ascunde ceva minuscul, imperceptibil, ceea ce eu nu as fi recunoscut nici supus torturii. Adevărul este chirurgie. Unul ca mine rămâne visător și după ce a trecut prin Infern iar dragostea fizică a fost interzisă doar în Paradis. Un păcătos căruia mântuirea i se pare un coșmar. Nu îmi place să mă aflu prea aproape de pământ.
              -Sunt pentru tine o iluzie, nu sunt real?

Suflet pereche

Traversă acel spațiu al visului, bătut din toate direcțiile de vânt, fără a-și simți propriile mișcări. Un purgatoriu întunecat, înghesuit și ticsit de vechituri. Învăluit de o adiere rece ce îi biciuia obrajii,  timpul se scurgea încet, acul de la ceas  târându-se spre liniuța mult visată. Coborî scările într-o amorțeală mută de care se lovea zgomotul propriilor celule cenușii în frecare. Deasupra capului îi gravita o nebulozitate ce alcătuia un nor suspendat în aerul pe care-l respira, dacă nu mortal atunci puțin periculos, care dacă nu asfixiază, atunci îți lasă o înclinație pentru asfixiere.  

La început, nu a  înțeles nimic, doar o pulsație imobilă, un câmp nervos cu o siluetă dispersată și exagerată rătăcind printr-un spațiu dezorganizat. Întârziind, cu sufletul la gură, apăru o femeie frumoasă, cu ochii plânși. Chipul ei avea  trăsături comune cu ele lui, o asemănare organică ce nu apare în spațiu, ci în timp.

           - Vei suferi mult și zadarnic. Lumea pe care o cunoști te aduce într-o stare de panică. Nu ești în stare să explici nimic și atunci, singura ieșire pentru fericirea ta este să găsești o explicație pentru fenomenele ce coincid cu explicația ta anticipată. Să ai de ce să suferi și să nu suferi din pricina asta. Te manifești izolat, sub formă de rămășițe, imbolduri necunoscute și neînțelese nici de către tine însuți. Când ești strivit de propria ta trădare, emoția ți se concentrează într-un centru renăscut al realității. Un om atât de imoral merită câteva pagini virgine.

Organele îi erau arătate pe o planșă anatomică. Era încercat de o senzație de dedublare și separare a două părți dureroase, independente  care au început să se muște una pe cealaltă. Din această senzație fugitivă țâșni ideea că femeia nu se găsea în niciuna din aceste părți. Ea reprezenta dedublarea, ruptura, vidul care separa zgomotos cele două ființe. Era o abstracție, nici nu exista; atunci, de ce părea reală?

Își plecă privirea acum, ca și cum ar fi asistat la propria înmormântare. Închise ochii, simți cum amețește, patul rotindu-se de câteva ori în jurul propriei axe. Un reflex al unui vis sau al unui coșmar.

Contrast

         

          Tu distrugi şi suferi. Adesea te zăresc privind la ceea ce tocmai ai distrus, cum îţi doreşti să te opreşti şi să îţi admiri capodopera.Te opreşti, într-un final, dar cu un bisturiu ca un chirurg în râuri de sânge. Într-un mod atât de ciudat eu nu sunt pentru tine, sunt împotriva ta. Avem drept destinaţie două adevăruri. Te iubesc şi mă lupt cu tine. Tu, la fel. Vom fi mai puternici în iubirea şi în ura noastră.

         Când sub ochii tăi prind viaţă, te urăsc. Doresc să îţi răspund, nu cu slăbiciune sau cu o poezie stupidă, ci în aceeaşi notă similară cu raţiunea ta.Vreau să lupt şi, în aceeaşi măsură, să mă abandonez necondiţionat. Ştiai de la început că mă vei trece prin foc şi voi arde complet pentru a renaşte din propria cenusă. Îţi ador curajul şi durerea pe care o naşti în mine. Ador lupta ce o porţi cu tine pe care doar eu o pot înţelege pe deplin. Îţi ador sinceritatea tranşantă. Îmi poti simţi pasiunea când îţi examinez dorinţa neştearsă de pe buze ce se împrăştie ca sângele după incizie.

         Îţi aud cuvintele, îţi simt vocea cum vibrează în cea mai adâncă celulă a corpului meu ca o nouă formă de penetrare şi mă simt neputincios. Privirea ta îmi împinge corpul către visare. Mă amorteşti. Mereu ţi-ai amintit cum să-ţi întinzi aripile. Prima dată când mi-ai lipsit nici măcar nu te cunoşteam. Am gustat şi am trăit în spaţiul dintre corpurile noastre încă dinainte să te cunosc. Neştiind la ce să mă aştept de la tine am să-ţi cer tot, chiar şi imposibilul.

Condiție

Cu inerente degradari fizice, sunt expus, fără apărare în fața unor buze ce par că nu au sărutat un alt bărbat. Eliberezi in mine pulsiuni străine. O clipă de fericire e mai importantă decât o nemurire pustie. Sedus de o îndrăzneală debilă, ating cu mâna simultan atât infernul cât și paradisul cu o pasiune din care nu-mi revin. Păcatul devine o fatalitate. Ca să te regăsesc a trebuit să fiu departe de tine. Nimeni nu îți privește frumusețea cu o mai adâncă seriozitate ca imaginația unui copil ce se aprinde ușor. O artă complexă nascută din durere ce sfidează moartea.

 A iubi prea mult e un gest reprobabil? Zâmbesc, desigur, înduioșat, dar ca să răspund la orice  întrebare, trebuie să răspund ambiguu la toate. Emoția îmi este de o altă natură, îmi ataci cele mai intime fibre cu o sensibilitate echivalentă cu cercurile concentrice pe care le execută grațios o piatră aruncată-n apă. Nicio credință, pasiune sau obsesie, dacă este trăită până la capăt, nu poate fi rezonabilă. Născut pentru un dublu destin, sunt fericit în nefericire. Când încerci să îl privesc separat, își pierde din mister. Îmi creez propriul infern pas cu pas, cu o pasiune neînduplecată.  

Jumătațile de adevăr nu conțin uneori nimic adevărat. Când orice moderație ascunde o renunțare, excesul reprezintă singura cale spre a-ți îndeplini destinul. Și dacă adevărul este singura condiție a iubirii, atunci cât adevăr poate suporta un muritor?

Subiectiv

Memoria se voalează iar amintirile ce îmi țin loc de dietă răscolesc o dragoste simulacru sub o nostalgie îmblânzită. O pânză de ceață cobora peste stradă când am ajuns la ușa ei. Am atins cu degetele obiectul greu din metal și am bătut de ori două la ușa din stejar lucrată manual ferindu-mă de propria-mi reflexie din oglinda ce ocupă jumătate de perete.

Am intrat și timp de jumătate de minut am rămas blocat încercând să-mi obișnuiesc ochii cu semiîntunericul ce otrăvea încăperea cu dorințe inavuabile sub o nuanță sinistră. Două lumânări mângăiau sub o tăcere absolută un trup cu picioare desenate într-un contur imposibil ascunse sub ciorapi din mătase ciupiți obraznic de portjartiere negre din dantelă. I-am ascultat ecoul pașilor înceți și apăsați cu mișcări ca de felină. Noaptea avea ochii negri și ne privea cu indiferență.

Odată ce încep să îmi aduc aminte nu mai pot umbla pe vârfetele degetelor în jurul absenței ei. Când îți este întunericul compact  și însomnia albă, unele draperii nu trebuie deranjate. Liniștea nu umple goluri mai ales când singurele tăceri sunt lipsa atingerilor. Mereu mi-a fost frică de sfârșituri sau mi-a lipsit siguranța că le-aș putea supraviețui.  După luni de încercări, am eșuat în toate jocurile de nepăsare. Un exercițiu sadic sau  un manifest eșuat împotriva singurătații. Realitatea nu poate fi mai rea decât propria imaginație.

O noapte. Atât poți privi femeia ce nu se poate trezi de două ori în același pat. Cucerește și trădează cu aceeași abnegație. O păcătoasă lipsită de moralitate ce îți oferă posibilitatea să te amăgești că dragostea există și că sexul nu e doar politică. Nu știe că lasă urme, dar lasă fără să știe, și o face frumos sub forma unui bilet de „Adio” scris pe piele cu cerneală vie după ce a înmuiat penița într-o călimară strâmtă și elastică. Singurul mod de a scăpa de păcat este să-l comiți.

 Iubirea îmbracă de multe ori forme prozaice dar nu și pentru femeia căreia îi e ușor să trăiască la gândul că se poate sinucide oricând. Nu e nimic special aici. Povești de la sfârșitul lumii sau povești fără sfârșit despre o dorință ce a murit în propria satisfacere.