Să renunţ? De parcă asta ar fi fost vreodată
o opţiune. Aş fi preferat să văd cum îl pierd uşor uşor, împreună cu ce mai
rămăsese din jocul ăsta pervers. O ştia prea bine, sunt mult prea încăpăţânată
pentru binele meu aşa că următoarea lui mişcare a fost să lovească în adâncul
ființei mele tocmai ce ştia că-mi doream cu atâta putere. Aşa că a suprimat
orice urmă de speranţă. " Niciodată." De când a rostit cuvântul
ăsta mi-l repetasem de atâtea ori în minte încât se desprinsese de orice
înţeles acum. Nici măcar nu mai durea. Într-un fel straniu, tocmai certitudinea
asta mă făcea să mă simt mai liberă.
Nimeni nu
vorbeşte despre cât de periculoasă este de fapt speranţa. Te alimentezi cu
iluzii , îţi spui că e doar o chestiune de timp până se va rezolva şi te
agăţi de ideea că totul va fi bine. Ei bine, acum ştiam că nu va fi. Cel puţin
nu versiunea lor de "bine". Dacă reflectez un pic la asta, n-am
crezut niciodată în finalurile în care nu m-aş regăsi înjurând printre buze și
trântind uşi în urma mea. Știi, basmele acelea obligatoriu însoţite de
promisiunea unei agasante fericiri continue, unei vieţi lipsite de griji?
" Niciodată." Am tras aer în piept şi am cântărit ce-mi mai rămăsese
de făcut. Puteam să aleg calea uşoară, cea lipsită de suişuri sau
coborâşuri, sau să mă las consumată până la final de ceea ce simțeam. Și am
fost destul de lașă încât să nu iau nicio decizie.
Mă desprinsesem atât
de tare de real încât uneori aveam senzația că-mi privesc filmul propriei
renunţări.Și renunţasem la mine, la tot ce aveam de zis, încercand să-mi
îndulcesc laturile personalității ce nu se aliniau cu aşteptările celorlalţi,
șlefuindu-mi imaginea proprie ce nu se plia sub nicio formă pe
realitate. De la fetiţa răsfăţată ce nu credea în nimic, la femeia ce
disimula atât de bine fericirea încât ai fi zis că entuziasmul i-a fost
amprentat pe chip. Cum să fi recunoscut că nu mi-e nimic mai
familiar decât durerea?! Tânjeam la propriul meu declin cu forţa cu care ar fi
trebuit să caut să mă recompun. Știam că va fi acolo, la fel de bine cum ştia şi el că mă voi întoarce. Era singura constantă din fuga mea continuă de
mine.
Acum zâmbeşte, îmi fac
loc în braţele lui, şi jur că niciodată dezastrul n-a fost atât de
plăcut.
Să renunţ? De parcă asta ar fi fost vreodată o opţiune. Aş fi preferat să văd cum îl pierd uşor uşor, împreună cu ce mai rămăsese din jocul ăsta pervers. O ştia prea bine, sunt mult prea încăpăţânată pentru binele meu aşa că următoarea lui mişcare a fost să lovească în adâncul ființei mele tocmai ce ştia că-mi doream cu atâta putere. Aşa că a suprimat orice urmă de speranţă. " Niciodată." De când a rostit cuvântul ăsta mi-l repetasem de atâtea ori în minte încât se desprinsese de orice înţeles acum. Nici măcar nu mai durea. Într-un fel straniu, tocmai certitudinea asta mă făcea să mă simt mai liberă.