Teatru

În fiecare noapte cortina cade pe scena vieții ei. Şi, când totul e distrus, rămâne în faţa publicului cu o mulţumire absentă. O plecăciune înainte ca actrița să se retragă cu un mers nesigur în culise unui teatru murdar. Aplauzele gălăgioase atestă faptul că i-a mai păcălit încă o zi. Își scoate costumul și masca și se privește în oglindă scrumând cu dezgust o țigară umedă ce arde între teroare și ironie. Lumea realului şi a falsului se află undeva în spatele ei.

Trupul ei firav trebuie să susțină greutatea a două ființe. Trece, fără să își dea seama, de la o scenă, de la o viață, la alta. O privire scurtă de deznădejde și disperare o fixează. Reflexia ciudată poartă un zâmbet capricios al unei memorii  uitate între clădiri înalte și opere de artă. Femeia și masca, doi rivali atemporali. Propria-i poveste s-a pierdut într-o fuzionare indisolubilă cu viețile altora. Oamenii fug atât de tare de ei înșiși, încât își caută salvarea în amestece confuze de siluete.

O copie fără umbră a trecutului încearcă să îi rupă corzile vocale cu țipete așa cum o bucată de sticlă ascuțită scrie pe o foaie de hârtie. Ca o marionetă prinsă cu sfori într-un cerc al manipulării masca îi permite să danseze într-un joc fatidic al puterii. Unica regulă este aceea că nu există reguli. O femeie frumoasă, cu păr negru de o nuanţă pură ce salvează un trup ca să ucidă un suflet în straturi adânci de conştinţă mizerabilă. Ea ştie ca nu poate schimba nimic, nici măcar pe ea însăşi.

Pereții lumii cedează, teatrul arde, iar actorii continuă să își declame rolurile. Să trăiești în iluzie sau dincolo de ea?

Scrum

E trecut de miezul nopții iar eu urmăresc umbrele păcatelor pe pereţii imaculaţi ai unui apartament ce miroase a scorţişoară. Îmi arde întregul corp. Egalitatea imensă a gândurilor îmi contrastează cu liniştea ce cutremură pereţii. Pe masă zace o cină rece şi o sticlă de vin roşu. Nu am închis un ochi iar el nu este aici. Fixez ceasul ăla blestemat, neștiind ce arată. Nu am putut niciodată să stau prea mult timp singură în pat, dar am hotărât să încerc.
          Câteva pahare de vin mai târziu, o cheie e întoarsă încet în broască. Sunt trezită de scârţăitul parchetului capturat între ferestrele larg deschise. S-a oprit în faţa mea, privindu-mă inert în ochi. A ezitat un cuvânt ce a sfâşiat întunericul îmbibat în miros de tutun dar s-a pierdut, compensând timid cu un zâmbet ce trăda o tristețe apologetică. Până şi propriul trup îl trădează.

    Cămaşa albă atârna pe el lăsând cu ușurinţă să se vadă două urme de buze roşii pe guler. Un alt trup folosit de el şi stricat. Treizeci de ani nu au reușit să schimbe mare lucru. Nu mai simte nimic.

    Fără rămas bun, fără bagaje, fără  rimel întins de lacrimi, i-am întors privirea în toiul nopţii trântind uşa în spatele meu. Mai bine nu despachetam. Cu garda jos şi capul plecat a resemnare, tocurile înalte îmi plângeau, într-un ritm primar, pe gresia lucioasă  a coridorului. Nu aş fi suportat să îi privesc chipul la lumina zilei.

   Nu ştiu unde plec, nimănui nu-i pasă, nici măcar mie. Nu mai am nimic de împărţit acolo. Plec goală, fără poveşti, fără trecut, de un alb imaculat, exact ca pereţii apartamentului său. Nu mai e loc în gândurile mele și pentru el. Odată ce au fost închise, anumite uşi trebuie să fie bătute-n cuie.

   Deschid sufletul străzii şi, cu o mână tremurândă printre zeci de carcase cu cearcăne, reuşesc să opresc un taxi. Mereu am retrăit în cele mai adânci cotloane ale minţii mele scenariul. 
           -   La aeroport, vă rog.