Suflet pereche

Traversă acel spațiu al visului, bătut din toate direcțiile de vânt, fără a-și simți propriile mișcări. Un purgatoriu întunecat, înghesuit și ticsit de vechituri. Învăluit de o adiere rece ce îi biciuia obrajii,  timpul se scurgea încet, acul de la ceas  târându-se spre liniuța mult visată. Coborî scările într-o amorțeală mută de care se lovea zgomotul propriilor celule cenușii în frecare. Deasupra capului îi gravita o nebulozitate ce alcătuia un nor suspendat în aerul pe care-l respira, dacă nu mortal atunci puțin periculos, care dacă nu asfixiază, atunci îți lasă o înclinație pentru asfixiere.  

La început, nu a  înțeles nimic, doar o pulsație imobilă, un câmp nervos cu o siluetă dispersată și exagerată rătăcind printr-un spațiu dezorganizat. Întârziind, cu sufletul la gură, apăru o femeie frumoasă, cu ochii plânși. Chipul ei avea  trăsături comune cu ele lui, o asemănare organică ce nu apare în spațiu, ci în timp.

           - Vei suferi mult și zadarnic. Lumea pe care o cunoști te aduce într-o stare de panică. Nu ești în stare să explici nimic și atunci, singura ieșire pentru fericirea ta este să găsești o explicație pentru fenomenele ce coincid cu explicația ta anticipată. Să ai de ce să suferi și să nu suferi din pricina asta. Te manifești izolat, sub formă de rămășițe, imbolduri necunoscute și neînțelese nici de către tine însuți. Când ești strivit de propria ta trădare, emoția ți se concentrează într-un centru renăscut al realității. Un om atât de imoral merită câteva pagini virgine.

Organele îi erau arătate pe o planșă anatomică. Era încercat de o senzație de dedublare și separare a două părți dureroase, independente  care au început să se muște una pe cealaltă. Din această senzație fugitivă țâșni ideea că femeia nu se găsea în niciuna din aceste părți. Ea reprezenta dedublarea, ruptura, vidul care separa zgomotos cele două ființe. Era o abstracție, nici nu exista; atunci, de ce părea reală?

Își plecă privirea acum, ca și cum ar fi asistat la propria înmormântare. Închise ochii, simți cum amețește, patul rotindu-se de câteva ori în jurul propriei axe. Un reflex al unui vis sau al unui coșmar.

Contrast

         

          Tu distrugi şi suferi. Adesea te zăresc privind la ceea ce tocmai ai distrus, cum îţi doreşti să te opreşti şi să îţi admiri capodopera.Te opreşti, într-un final, dar cu un bisturiu ca un chirurg în râuri de sânge. Într-un mod atât de ciudat eu nu sunt pentru tine, sunt împotriva ta. Avem drept destinaţie două adevăruri. Te iubesc şi mă lupt cu tine. Tu, la fel. Vom fi mai puternici în iubirea şi în ura noastră.

         Când sub ochii tăi prind viaţă, te urăsc. Doresc să îţi răspund, nu cu slăbiciune sau cu o poezie stupidă, ci în aceeaşi notă similară cu raţiunea ta.Vreau să lupt şi, în aceeaşi măsură, să mă abandonez necondiţionat. Ştiai de la început că mă vei trece prin foc şi voi arde complet pentru a renaşte din propria cenusă. Îţi ador curajul şi durerea pe care o naşti în mine. Ador lupta ce o porţi cu tine pe care doar eu o pot înţelege pe deplin. Îţi ador sinceritatea tranşantă. Îmi poti simţi pasiunea când îţi examinez dorinţa neştearsă de pe buze ce se împrăştie ca sângele după incizie.

         Îţi aud cuvintele, îţi simt vocea cum vibrează în cea mai adâncă celulă a corpului meu ca o nouă formă de penetrare şi mă simt neputincios. Privirea ta îmi împinge corpul către visare. Mă amorteşti. Mereu ţi-ai amintit cum să-ţi întinzi aripile. Prima dată când mi-ai lipsit nici măcar nu te cunoşteam. Am gustat şi am trăit în spaţiul dintre corpurile noastre încă dinainte să te cunosc. Neştiind la ce să mă aştept de la tine am să-ţi cer tot, chiar şi imposibilul.

Condiție

Cu inerente degradari fizice, sunt expus, fără apărare în fața unor buze ce par că nu au sărutat un alt bărbat. Eliberezi in mine pulsiuni străine. O clipă de fericire e mai importantă decât o nemurire pustie. Sedus de o îndrăzneală debilă, ating cu mâna simultan atât infernul cât și paradisul cu o pasiune din care nu-mi revin. Păcatul devine o fatalitate. Ca să te regăsesc a trebuit să fiu departe de tine. Nimeni nu îți privește frumusețea cu o mai adâncă seriozitate ca imaginația unui copil ce se aprinde ușor. O artă complexă nascută din durere ce sfidează moartea.

 A iubi prea mult e un gest reprobabil? Zâmbesc, desigur, înduioșat, dar ca să răspund la orice  întrebare, trebuie să răspund ambiguu la toate. Emoția îmi este de o altă natură, îmi ataci cele mai intime fibre cu o sensibilitate echivalentă cu cercurile concentrice pe care le execută grațios o piatră aruncată-n apă. Nicio credință, pasiune sau obsesie, dacă este trăită până la capăt, nu poate fi rezonabilă. Născut pentru un dublu destin, sunt fericit în nefericire. Când încerci să îl privesc separat, își pierde din mister. Îmi creez propriul infern pas cu pas, cu o pasiune neînduplecată.  

Jumătațile de adevăr nu conțin uneori nimic adevărat. Când orice moderație ascunde o renunțare, excesul reprezintă singura cale spre a-ți îndeplini destinul. Și dacă adevărul este singura condiție a iubirii, atunci cât adevăr poate suporta un muritor?