Sincope

        Sunt un mort printre cei vii. Respir și, în același timp simt ca mă sufoc, dar ea nu știe. Nu știe de golurile pe care le-a născut în mine ce generează ecouri după atat de mult timp. O doză din rasuflarea ei încă îmi curge prin vene iar eu sunt incapabil să imi schimb traiectoria. Stau într-o ploaie de durere apăsatoare în toată goliciunea ei ce curge din mine și, tocmai când se lasă o liniște mai rece decât cuburile de gheață din paharele cu vodka începe să-mi domine simțurile!

          Nu mai am trup pentru că nu mai știu de el. Nu reușesc nici măcar să mă mai mint cum că în bătăile propriului ritm va înceta să se mai vorbească de ea in mine, sunt ca un jucator de poker ce refuză să se ridice de la masă. Cât de gol sunt! Nu am nimic ! În lumea mea mă simt strain, sunt ca un intrus în propriile mele gânduri. Probabil am pariat mai mult decât aveam.
          Nu reușesc să găsesc pasiune incandescentă în nimic. Viața este ca un plonjon în mare unde singura mea scăpare o reprezintă aerul din plamani, mă arunc și sper să stiu să înot. Sunt un du-te vino ce oscilează între două lumi. Am ajuns să ma transform într-un cimitr de vise crezând aproape zilnic în cuvinte ce nu au existat vreodată! Lumea mea a început să dispară cuminte, am încetat de mult să mai fac parte din ea. Reminiscențe ale unor amintiri demult apuse nu pot schimba cu nimic faptul că am ajuns o povară pentru mine însumi! 
          Nu mai vreau nimic, doar privesc..

  

Notă personală

     Sunt bărbatul căruia îi este absolut imposibil să poată spune ceva, exact în momentele în care e mai bine să spui ceva, orice, decât să taci. Sunt bărbatul pe care dacă l-ai putea schița, i-ai sesiza linia izoelectrică a buzelor în loc de zâmbetul pe care il disimulează când îți spune "Bună dimineața". Sunt bărbatul al carui suflet îi oscilează greu în cuști mari de metal rece. Sunt bărbatul pe care nu-l poți întelege nici cu dicționarul în brațe, împreună cu care ai ajuns să nu ai nimic în comun, dar, fără de care nu poți trăi. Sunt bărbatul ce mereu e iubit la prânz, urât seara și iubit din nou dimineața. Sunt bărbatul al cărui număr îl știi pe de rost chiar și trezită din somn și pe care mereu îl suni când e furtună în sufletul tau. Sunt bărbatul al carui suflet il strangi în mâini și pe care îl mototolești înainte de a-l arde. Sunt bărbatul capabil să te facă sa tremuri atunci când nu iți este frig. Sunt barbatul pe care mereu îl înjuri după ce îi trantesti telefonul în nas și pe care l-ai saruta dacă ți-ar fi aproape. . .Sunt barbatul care te privește când alegi să pleci, deși își dorește cu toată ființa să rămâi. Sunt barbatul imposibil, asa cum și tu esti femeia imposibilă.

Reflexie

                                       

       

       Se privea prin aburii celor 6 pahare de whiskey în oglinda din baia albastră. Vedea reflexia faianței de un bleu murdar a peretelui din spatele lui. Într-un târziu văzu și chipul de o stranie frumusețe a bărbatului reflectat în aceeași oglindă și se miră. Obrazul proaspăt ras, avea adâncituri pe care nu le cunoștea, buzele senzuale aveau un zâmbet insinuat imperceptibil deși ai fi jurat ca stă serios, nasul îi era ușor prea mare, dar i se potrivea feței, părul fixat în sus, lăsând fruntea lată cu două cute pe mijloc să i se desfete în toată slabiciunea ei dulce. Se privea și se întreba în răstimpuri, cine e bărbatul din reflexia oglinzii…

Bărbatul din oglindă eram eu. Mi-am dat seama de asta mai tarziu, când zorii zilei urmatoare aveau să mă găsească într-o stare halucinantă, deplorabilă, obsesivă. În momentul acela, uitandu-mă în oglindă și nerecunoscându-mă pe deplin, ma simțeam nesfârșit de singur. Eram prins în propria-mi obsesie pentru Ea, căreia îi spuneam dragoste. Și ea se opaciza față de mine vizibil, ca și când ar fi prins o crustă sidefie, indescifrabilă. Aparuseră de-a lungul timpului tensiuni pline de amețeală când o vedeam cu tricoul ei albastru subțire, care îi scotea în evidență sânii frumoși, rotunzi și cu vârfuri vizibile sub pânza semitransparentă. Aerul din încăpere devenea deodată gri-roșiatic și toate păreau că se derulează cu încetinitorul. Lumina din tavan cădea peste noi stinsă, ușor laptoasă. Stăteam ținându-ne de mâini sau îmbrațișați, spunându-ne tot soiul de nimicuri până ajungeam să tăcem înghițind în sec, doar privindu-ne. Și creștea între noi acea tensiune venită de nicăieri care ajungea să ne doboare până la urmă.

E o femeie incredibil de frumoasă. Ochii ei căprui au atâta vioiciune și înteligență încât, uneori, mă întreb dacă pot exista aievea și nu e doar un alt vis hipnotic de-al meu. Buzele-i zâmbesc amar de cele mai multe ori, dar doar pentru mine care am ajuns să vad în cutele din jurul gurii ei îngrijorarea pentru ceva nedefinit. Cred că nici macar ea nu știe ce o îngrijorează. Toată ființa ei e uimitor de frumoasă, indiferent care ar fi fundalul în care s-ar așeza. Și nu mi-e greu să-mi dau seama că sentimentele ei sunt așa de puternice încât ar fi în stare cu o mișcare de mână să dărâme un munte ca să ajungă la cel căruia îi sunt destinate. Și oare de ce nu o face?

Îmi trec toate astea prin minte în secunda în care m-am uitat la refexia ochilor mei căprui și triști în oglinda clară în care-mi bălăceam privirea. Îmi aduc aminte cum erau momentele în care tristețea neagră de sub masca aproape perfectă a feței ei, tăcerea ei obstinată mă chinuia mai mult decât reușea să mă facă fericit sarutul ei moale pe care-l primisem din tot sufletul atunci când se aplecase spre mine prima dată. Și-mi dau seama că orice aș fi facut, n-aș fi făcut-o fericită. Ea nu putea fi îndragostită de mine. Era îndragostită de însăși esența ei masculină, completarea trupului ei perfect, un barbat superb cu un zâmbet săgalnic, poate nu cu o frumusețe ciudată ca a mea, dar mult mai frumos de fapt în orice alt aspect…

Și buzele mele roșii începură sa tremure sub impulsuri interioare, tainice, ochii mi se umeziră urmând nebunia poate închipuită a minții mele pline de alcoolul paharelor de mai devreme. Toate astea au durat în jur de o secundă, cam cât îți ia ca să-ți ridici capul, să te privesti și să clipesti, apoi toate s-au stins odată cu prăbușirea pleoapelor peste ochii-mi obosiți de viața asta aparent fără dragoste, fără sens, fără motivații...

Comparație

Dragostea poate lua naștere în două moduri: apatic sau pasional.

Dragostea pasională- Incredibil de molipsitoare, ce atinge subiectul cu un amor debil, acumulat ca o tentație fixă asupra unei singure ființe. Absurditatea nașterii unei pasiuni este dată de impactul dintre ordinea interioară a subiectului, ca o nouă ordine transcendentă, ce nu poate fi pe deplin înțeleasă. Reprezintă un omagiu adus neputinței sau un afront adus controlului cognitiv. Moartea pasiunii demarează în momentul în care dragostea atinge un prag de siguranță. Pasiunea prinde viață în momentul în care puterea de deducție (legată de visul construit de dorință) capată caracter invalid. Dragostea se manifestă atunci când rândurile de suflet descumpănesc categoric spațiile de rațiune .

Dragostea apatică- Ei bine, las utilizatorii de Facebook cu relații ce durează cam cât o erecție banală sa vorbească, nu se merită să-mi consum energia.