Reflexie

                                       

       

       Se privea prin aburii celor 6 pahare de whiskey în oglinda din baia albastră. Vedea reflexia faianței de un bleu murdar a peretelui din spatele lui. Într-un târziu văzu și chipul de o stranie frumusețe a bărbatului reflectat în aceeași oglindă și se miră. Obrazul proaspăt ras, avea adâncituri pe care nu le cunoștea, buzele senzuale aveau un zâmbet insinuat imperceptibil deși ai fi jurat ca stă serios, nasul îi era ușor prea mare, dar i se potrivea feței, părul fixat în sus, lăsând fruntea lată cu două cute pe mijloc să i se desfete în toată slabiciunea ei dulce. Se privea și se întreba în răstimpuri, cine e bărbatul din reflexia oglinzii…

Bărbatul din oglindă eram eu. Mi-am dat seama de asta mai tarziu, când zorii zilei urmatoare aveau să mă găsească într-o stare halucinantă, deplorabilă, obsesivă. În momentul acela, uitandu-mă în oglindă și nerecunoscându-mă pe deplin, ma simțeam nesfârșit de singur. Eram prins în propria-mi obsesie pentru Ea, căreia îi spuneam dragoste. Și ea se opaciza față de mine vizibil, ca și când ar fi prins o crustă sidefie, indescifrabilă. Aparuseră de-a lungul timpului tensiuni pline de amețeală când o vedeam cu tricoul ei albastru subțire, care îi scotea în evidență sânii frumoși, rotunzi și cu vârfuri vizibile sub pânza semitransparentă. Aerul din încăpere devenea deodată gri-roșiatic și toate păreau că se derulează cu încetinitorul. Lumina din tavan cădea peste noi stinsă, ușor laptoasă. Stăteam ținându-ne de mâini sau îmbrațișați, spunându-ne tot soiul de nimicuri până ajungeam să tăcem înghițind în sec, doar privindu-ne. Și creștea între noi acea tensiune venită de nicăieri care ajungea să ne doboare până la urmă.

E o femeie incredibil de frumoasă. Ochii ei căprui au atâta vioiciune și înteligență încât, uneori, mă întreb dacă pot exista aievea și nu e doar un alt vis hipnotic de-al meu. Buzele-i zâmbesc amar de cele mai multe ori, dar doar pentru mine care am ajuns să vad în cutele din jurul gurii ei îngrijorarea pentru ceva nedefinit. Cred că nici macar ea nu știe ce o îngrijorează. Toată ființa ei e uimitor de frumoasă, indiferent care ar fi fundalul în care s-ar așeza. Și nu mi-e greu să-mi dau seama că sentimentele ei sunt așa de puternice încât ar fi în stare cu o mișcare de mână să dărâme un munte ca să ajungă la cel căruia îi sunt destinate. Și oare de ce nu o face?

Îmi trec toate astea prin minte în secunda în care m-am uitat la refexia ochilor mei căprui și triști în oglinda clară în care-mi bălăceam privirea. Îmi aduc aminte cum erau momentele în care tristețea neagră de sub masca aproape perfectă a feței ei, tăcerea ei obstinată mă chinuia mai mult decât reușea să mă facă fericit sarutul ei moale pe care-l primisem din tot sufletul atunci când se aplecase spre mine prima dată. Și-mi dau seama că orice aș fi facut, n-aș fi făcut-o fericită. Ea nu putea fi îndragostită de mine. Era îndragostită de însăși esența ei masculină, completarea trupului ei perfect, un barbat superb cu un zâmbet săgalnic, poate nu cu o frumusețe ciudată ca a mea, dar mult mai frumos de fapt în orice alt aspect…

Și buzele mele roșii începură sa tremure sub impulsuri interioare, tainice, ochii mi se umeziră urmând nebunia poate închipuită a minții mele pline de alcoolul paharelor de mai devreme. Toate astea au durat în jur de o secundă, cam cât îți ia ca să-ți ridici capul, să te privesti și să clipesti, apoi toate s-au stins odată cu prăbușirea pleoapelor peste ochii-mi obosiți de viața asta aparent fără dragoste, fără sens, fără motivații...

Kindly Share This Post »»

Tweet