Oblic

Probabil că izbutisem să dorm vreo două ceasuri. M-am ridicat în capul oaselor și m-am învârtit  de vreo douăzeci de ori prin propria-mi închisoare. Nu visam, sau dacă visam, atunci era posibil să îmi părăsesc trupul în vis sau în moarte, dar definitiv? Tot ce auzeam era o respirație iregulată a unor plămâni carbonizați și o perdea de ploaie ce îneca violent acoperișuri și străduțe sub o pătură neagră.  Am simțit că cineva era la ușă înainte să bată. Am deschis ușa pe întuneric și, lipit de perete prindea contur ceva ce mi se parea a fi un corp omenesc, îmbrăcat  într-o rochie neagră, destrămată. Lacrimi îi părăseau genele lungi și i se rostogoleau pe pielea înghețată. Și-a arcuit buzele vineți într-un zâmbet timid și, cu privire rănită ce m-ar fi urmărit până și-n Iad, a ezitat o formă de salut dar și-a închis ochii și m-a strâns puternic în brațe.  Sub o lumină difuză ce îi cufunda corpul într-o intimitate neglijentă, am dezbracat-o de rochia udă. I-am uscat părul și trupul cu un prosop moale și m-am întins lângă ea în pat. Cu o respirație scurtă și superficială a adormit cu capul lipit de pieptul meu. Simțeam, treptat, cum i se încălzește corpul și cum respirația îi prindea un ritm greoi. Credea că dorm când am auzit-o vorbind, în întuneric.

- Nu știi multe. Nu știi cum uitarea se încăpățânează să nu îmi fie prietenă. Am ochii deschiși și mă întreb câte  răsărituri de soare am să îți mai dedic. Îmi ating fața și trupul. Sunt mai mult de atât, pot simți dincolo de trunchi și membre. Nopțile încerc să adorm cât mai repede, somnul fiindu-mi singurul bilet gratuit spre amorțire. Îngerul din mine trăiește de prea mult timp în Iad. Pereții îmi sunt murdăriți de păcate, durere și rușine. Sunt inutilă în încercarea-mi de a privi în alți ochi pentru a înlocui dependența de tine în substanțe străine. Cum o fi oare să știi că cineva își umple fiecare dimineață cu tine și, mai ales, cum naiba ți-ai făcut atât de ușor loc în mine? Mă torturez cu întrebări ce nu își găsesc răspuns și cu promisiuni de uitare. Ai ales să pleci când ai citit disperarea de a nu te pierde din mine. Nu am un glas suficient de puternic pentru a mă face auzită. Gândurile mele ți se vând atât de ușor încât ajung să cred că nu mi-au aparținut niciodată. Speram să îmi simți dorul și să te oprești măcar o clipă din drum, din mersul tău demn și mândru, suficient cât să realizezi că zâmbetul meu, nelipsit de pe față, nu reușește să îmi convingă tristețea din ochi să dispară. Tu trăiești,  în timp ce eu tânjesc să îmi acord o nouă șansă la viață. Nu știi că aș fi putut să trăiesc doar din tine. Niciodată nu vei fi al meu, ești prea tragic pentru asta. Noaptea e trecătoare, în schimb nevoia mea, nu.

Kindly Share This Post »»

Tweet