Sunt încă obsedat de ideea că
astăzi voi scrie, acționând unui impuls nevrotic într-un delir simulat .
Cuvintele se joacă deasupra mea ca un violent atașament către durere într-un
mormânt plin de viață. Arta omenească se scrie cu un tremur cald al venelor în momentele în care suntem
condamnați să fim singuri cu noi înșine. Dacă aș fi cu adevărat nebun, aș scrie
amuzat despre vechi siluete consumate în
rochii din dantelă neagră cu sâni ce respiră zgomotos.
Trebuia să plec, dar am ramas,
fixând un minut cam cât o noapte o pereche de ochi negri ce mă căutau fără să
înțeleagă. Un nebun nu poate privi astfel. Dinții îmi erau mai strânși ca
niciodată, puteam respira doar printre coaste. În haosul întunecat, un
înger pe o suprafață de gheață cu păr dezordonat și spate dezgolit ce trezea noaptea
cu iluzii amețitoare. Buze pline tremurau în dreptul umerilor mei cu un strat
de seducție timidă. Emoția trăirii naște o otravă letală. Ce splendidă închisoare
este trupul tău.Ti-am povestit vreodată despre tine? Nu credeam că până și creierul meu se putea
îmbolnăvi de propriile cuvinte.
Demonii din spatele zidurilor
mele își acordează instrumentele, dar astăzi am un motiv să merg mai departe.
Plutesc invariabil, chinuindu-mă cu modul în care nu poți face nicio mișcare
ce nu reverberează adânc în ființa mea.
Kindly Share This Post »»
|
|
|
Tweet |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu