Dimineți

S-a trezit derutată, neînțelegând pe moment unde era. Imaginile îi erau încă vii. Fiecare mișcare a corpului său ce obliga patul să le adune loviturile mute. Fiecare sunet cu care umplea camera. Plăcerea ce i-a fost oferită și cum ea l-a reparat. Cum se uita în ochii ei de fiecare dată când își...

        - Nu a fost real , își spune. A fost doar un vis nenorocit. Sau nu?

        - Nu vreau să privesc ceasul. Nu cred că vreau să știu cât am întârziat.

Mâna îi coboară pe abdomen, apoi pe sânii plini, trezându-le toate terminațiile nervoase. Sfârcurile îi erau tari și tânjeau la atingere. Își lasă mâna cealaltă să-i atingă corpul, să coboare pe abdomen apoi între picioare.  Cu mișcări repetitive controlate își îngreunează respirația. Pleoapele îi erau din ce în ce mai grele și își putea simți mintea cum i se închide din nou.

       - Încă un minut. Vreau să mă bucur de momentul acesta încă puțin.

       - Oh, am să întârzii din nou la muncă. Nu-mi pot face asta încă o dată. Am toate motivele pentru a mă trezi devreme. Apoi să-mi mănânc micul dejun și să-mi fac un duș.

Cât timp gândurile încep să i se estompeze, degetele mereu le urmează. Fără zgomote. Fără distrageri.

 Într-un final, respirația i se calmează.Timpul se oprește până când aude zgomotul brutal al alarmei, din nou și din nou încercând să o smulgă din vacanța chimică.

-                      -  Dumnezeule, cât îmi iubesc diminețile.

Are timp doar pentru un duș scurt, fără mic dejun, în încercarea disperată de a se întrece  pe ea pentru a ajunge la birou în timp util, cu obrajii roșii și cu buzele mușcate.

-                       - Am geanta. Îmi port pantofii cu talpă roșie. Mi-am făcut părul. Cu toate astea, am un sentiment că am uitat ceva acasă înainte de a ajunge la birou. Ce a fost, totuși? Și de ce toți colegii rămân blocați când mă privesc?!

Kindly Share This Post »»

Tweet