Capriciu

        

           Conștientă de grotescul jocului în care s-a lăsat atrasă și-a plecat capul a renunțare. Pe buzele moi încă avea amprentat ultimul lor sărut însă nu mai rămăsese de mult nici loc de întoarcere, nici lacrimi de șters. Era timpul, fiecare celulă din corp o împingea să facă asta. Până și aerul din jur îi apasă acum greu umerii. Inspiră puternic, numărându-i pașii pe scări. Ușa se deschide și vocea bărbatului răsună în toată camera însă tot ce poate auzi acum e propriul puls accelerându-se.                                     

- Nu faci decât să trântești uși în urma ta, de parcă lumea ți-ar datora ceva pentru simplul fapt că ai decis să te întorci.  Dacă nu mă mai găseai aici?                                                 

 Cu ezitare în glas, fixează un punct din spatele lui în timp ce-și începe confesiunea. Pare atât de pierdută acum când pe chip i se citește doar dezolare.

- Și dacă ți-aș spune că nici măcar nu te iubesc, dacă ți-aș spune că am vrut să te am doar pentru că n-am știut niciodată cum e să ai ceva cu adevărat, ai pleca? Sau ai ceda, recunoscându-ți înfrângerea?                Bărbatul a tresărit, ca trezit dintr-un vis lung. Fără niciun cuvânt a strâns-o în brațe cu putere. Încerca parcă să-și întipărească în minte mirosul pe care urma să-l caute la fiecare colț de stradă, neștiind că o face doar pentru că l-a pierdut.                                                   

 - Bine jucat, copilă. Ești liberă.

Kindly Share This Post »»

Tweet