Infern

"Those who escape hell however never talk about it and nothing much bothers them after that"- Charles Bukowski

            Îmi pot vedea şi acum umbra pe drumul iadului, ce păşea apăsat spre uitare pe capete mici de cadavre uscate. O carcasă de oase goala ce ştia să se ridice doar ca un ultim semn de protest al unui suflet izgonit mult prea devreme din rândul muritorilor.

Pierdusem tot ce se putea pierde. Odată ce și ea a renunțat mi-a început declinul. Așa că am început să trăiesc doar pe urma adrenalinei din venele mele, uitând că pe acolo trebuie să curgă sânge, nimic altceva. Dar cum aș fi putut suporta altfel liniștea apăsătoare ce se așternuse în jurul meu?

De neoprit, insațiabil, crud în ușurința cu care schimbam perechi de ochi umezi cu picioare lungi ca să mă feresc de faptul că ale ei mă lăsaseră în urmă în dimineața aia. Nestatornic, grăbit, lipsit de orice scrupul, colecționam suflete fără nicio intentie de a le restitui, ca orice om slab.

După ce mi-am privit demonii în ochi i-am provocat să mă distrugă. Au bătut la ușă, prima oară încet, apoi frenetic. Fără piele, fără buze, fără suflet, le-am deschis. Au măsurat aspru din privire un trup îmbătrânit de durere și au plecat. Am fost atât de multe ori în iad şi înapoi încât ce încearcă ei acum e plictisitor. De ce nu m-au ucis încă de când am deschis uşa infernului?! Acum sunt puternic. Nu destul de puternic încât să-mi fac față, dar destul de puternic încât să continui să încerc. 

Kindly Share This Post »»

Tweet