Detașare

         Nu vrei să îi faci față, nu acum..niciodată nu  vei simţi că e momentul potrivit, de fapt. Dar e timpul să recunoşti, în sinea ta îţi doreşti ceva diferit față de ceea ce credeai că iubesti. Nu îl iubești, nu mai iubești deloc, gând ce te sperie, dar ai simţit vreodată ceva mai eliberator ? 

        Nu esti concepută pentru un birou rece, din beton și pentru “aroma” unei cafele calduțe de la automat. Ţi-ai promis de atâtea ori că nu te vei scălda în monotonia asta pentru nimeni. Erai atât de tânără, dar ce idealuri îţi ghidau paşii. Tânjești şi acum după biroul ăla cu geamuri înalte, efervescenţa New York-ului la ore târzii și un pahar de Baileys ce te arde adânc. Îți dorești câini, nu copii. De fapt îți plac măslinele pe pizza, şi urăşti să împarţi totul cu cel ce părea cândva a fi EL. Majusculele alea nu-şi mai au sensul de mult , iar lucrul pe care l-ai făcut în colțurile negre ale unei camere secrete te mănâncă de vie. Și nu, sentimentul acela nu va dispărea niciodată.

       Încheie etapa asta acum, ridică-ți bărbia. Nu va fi ușor sau  plăcut, recunoașterea adevărului rareori este. Dar poți să o faci. Trebuie.  A trecut atât de mult timp de când nu ai mai dat voce la ceea ce era însăși nucleul tau, infinita ta ambiţie, încât ai uitat care a fost adevărul de la care a pornit totul. Liniile fine dintre realitate și justificare se estompează până în momentul în care agonia te doboară la pământ.Voalul tăcerii ținut strâns în piept își strânge lațul până în momentul în care respirația-ți devine imposibilă. Expiră acum, gata. 

       Părăsește-l, indiferent de consecințe, va respira la rândul lui. Recunoaște că a fost o greşeală să te abaţi de la drumul tău, nu eşti unde ar trebui să fii. L-ai sprijinit, i-ai fost aproape până şi-a atins idealurile, timp în care te minţeai singură că ar coincide cu ale tale, că ai avea un loc în povestea aia. Aruncă povara vietii trăite partial împreună cu jumătățile de adevăr ale unei clarități eludate. Greutatea cuvintelor nespuse te ține legată de o existență  mult prea neînsemnată în raport cu imensitatea ființei tale. E greu de conceput, credeai că ţi-e suficient, însă acum te simţi sufocată de şansele ratate, de propria-ţi trădare, de viaţa pe care ar fi trebuit să o duci de mult.

          Rupe în bucăți explicațiile, scuzele, măștile și voalurile. Aruncă straturile opace ce îți întunecă inima. Lasă totul să iasă. Urlă până în momentul în care vocea te amenință că pleacă. Lasă-l liber, primar, crud și murdar şi nu privi spre ce ar fi putut fi. Plânge-ți toate lacrimile pe care le sigilasei atât de adânc. Fiecare pasaj secret mâzgălit atent în jurnalul tău ținut sub cheie. Fiecare parte înăbușită de cunoaștere pe care ai ținut-o prizonieră adânc în oase. Nu vei câștiga nimic dacă o păstrezi ascunsă.

        Îți poți trăi viața cu adevărat numai ca un testament aprins al adevărului, indiferent de forma sa. Indiferent unde te va duce. Indiferent pe cine vei abandona pe traseu, adevărul este uneori o cale de scăpare. Dar în mijlocul grămezii de minciuni zace cărbunele ce îți va reaprinde ființa. Este limbajul sufletului tău. Cel cu care te-ai nascut  dar pe care  ai uitat să-l vorbesti. S-a întors la tine acum şi ai face bine să nu-l mai laşi să plece niciodată. Vine din adâncul tau, se naște veritabil și intreg. Prinde ecou in lume și îți aprinde calea. Fioros și plăcut. Pur și clar. Sună exact ca propria-ți libertate.

Kindly Share This Post »»

Tweet