Îmi vorbea despre cât de inevitabil este să faci alegeri greşite când resortul tău interior e dat peste cap şi am realizat ce făcusem. Am destabilizat o fiinţă atât de autentică în emoţiile ei, atât de întreagă, de abundentă în trăiri. Fără nicio urmă de sentiment în glas mi-a spus cât de mult mă urăşte când tac, în timp ce-şi strângea cu grijă părul ca să-i închid rochia. Parcă mă auzeam pe mine în vremea când ea nu-mi întâlnise încă privrea. Eram una dintre alegerile alea proaste, poate cea mai nocivă, dar cine i-ar fi rezistat?! Zâmbea nesigură, de parcă-şi cerea scuze că mă tulbură. Dezarmantă prin modul în care se lăsa condusă doar de instincte, pe când eu eram atât de tăios în raţiunea mea. Era o vreme când credeam că e stupid să te laşi în voia unor lucruri ce nu ţin de palpabil, de material. Atât de puternic, urmărind cu lăcomie în fiecare cucerire satisfacţia de a controla, de a manipula, totul pentru a ascunde faptul că eram la rândul meu lipsit de conţinut, tocmai păcatul de care îi acuzam pe toţi ceilalţi. Asta înainte să-i învăţ fiecare linie a trupului de parcă îmi aparţinea, cu mult înainte să fiu copleşit de modul în care-mi imita, fără să conştientizeze, până şi modul de a-şi privi cu satisfacţie rănile lăsate pe cei pe care îi iubea. Am lăsat-o să plece atunci când am realizat că pe cele cauzate de mine le preţuia cel mai tare.
Kindly Share This Post »»
|
|
|
Tweet |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu