Prin ochii ei

Cât despre EL, n-aş şti de unde să încep să-i conturez o imagine cât mai fidelă realităţii.
Am simţit mereu că fuge de lucrul pe care, inconştient, îl caută cu violenţă. Iubire, acceptare... aşa că am devenit locul în care se retrăgea pentru a se reface, ştiind că mă va lăsa goală, fără substanţă, dar era impregnat în fiecare celulă din mine şi nu-mi rămânea decât să-l aştept.

L-am căutat în alţii ce căutau la rândul lor, altceva. N-au reuşit decât să adâncească golul pe care-l lăsase cu bună ştiinţă. Alte buze, alte trupuri pentru care simţeam doar dezgust pentru că făcuseră greşeala de a nu-i aparţine. Era, la rândul lui, o sumă de decepţii; emana uneori atâta durere încât îmi venea să-i acopăr fiecare rană cu sărutări, să-i promit că orice ar fi, voi fi acolo, deşi ştiam cât de puternic este. Îi iubesc curajul, tăria de caracter, demnitatea de care dă mereu dovadă, dar am momente când îl urăsc în aceeaşi măsură. Pentru momentele când e lipsit de empatie, pentru că scuipă ură, la rândul lui, pentru că nu se vede cum îl văd eu, dar de cele mai multe ori doar pentru că e târziu şi nu e aici. M-au fascinat mecanismele fine ale minţii lui însă avea şi un trup ce reuşea mereu să-mi trezească cele mai viscerale dorinţe. A văzut in mine, prin zidurile pe care le ridic, prin detaşarea mea aparentă, prin rolurile pe care le jucam pentru ceilalţi. O dimineaţă de august, miros de citrice-n aer, acorduri ce se împletesc atât de plăcut cu paginile unei cărţi bune citite în braţele lui, şi as putea să scriu despre EL fără încetare.

Kindly Share This Post »»

Tweet