Regăsire

             Sunt atât de obosit, mă crezi că nu mai pot lupta? Am stat treaz toată noaptea înfruntându-mi demonii. Inima de poet îmi sângerează pe podeaua bucătăriei acum. Mă simt mult prea învins. Îţi văd trupul sfârşit cum se clatină. Îţi simt pământul de sub picioare. Sunt gol, sunt sub apă. Mă înec.

Goliciunea asta este o adâncă gaura de amar în care nu mai trebuie să îţi îndeşi buzunarele cu pietre pentru a te scufunda. Te va doborî dacă o laşi. Şi simt cum te îneci. Braţele ţi se împotrivesc, respiraţia îţi e greoaie. Lasă filtrul de sunet, lasă-mi vocea să-ţi întindă bratele. Voi înota pentru tine. Te voi aduce la mal. Lasă totul pe mine acum. Pot face asta.

            Ridică-ţi ochii obosiţi şi priveşte-mă. Nu îţi pot uşura sarcina. Nu se va disipa odată cu timpul, iar eu n-o pot intimida spre capitulare. Va trebui să rămâi implacabilă în faţa trecutului. Nu îţi poţi întrece propria natură. Dar sunt aici acum şi nu am să te părăsesc.

Dispar uşor, alunec către  nimic; sunt zile în care simt că nu exist cu adevărat. Mă trezesc adesea pe calea umbrelor. Drumul lung şi anevoios al regăsirii ce nu este nici aici, nici acolo. Îţi simţi propria realitate cum alunecă în eter, devenind nu mai solidă decât umbra pe care obişnuiai să o arunci când stăteai în lumină. În lumea umbrelor sunt voci ce te apasă şi nesfârşite inimi pline de vise încâlcite şi răsucite. Ia-mă de mână. Lasă-mă să fiu ochii tăi. Pot vedea dincolo de voalul tristeţii şi ruşinii ce te-a adus aici, dincolo de întunericul adânc al hibernării tale. Uită-te pe partea cealaltă, amuţindu-mă cu modul frumos în care alegi să trăieşti. Dacă-mi ţii mâna acum şi priveşti cu camera cea mai adâncă a inimii tale, o vei vedea şi tu. Şi vom pleca de acolo. Vom începe din nou, împreună. Sunt aici acum şi nu am să te părăsesc.

           E prea mult, mult prea mult pentru inima ta măcelarită şi pentru corpul tău plin de cicatrici. Prea mult pentru ochii ce au vazut prea multe limite călcate în picioare de cei ce au minţit că le pasă. Prea mult pentru genunchii şi pumnii tăi strânşi. Prea mult pentru vocea aia răguşită şi pentru obrajii lipsiţi de nuanţă. Eşti mult mai mult decât durerea ce te doboară în genunchi. Mai mult decât durerea ce te cutremură. Mai mult decât dragostea ce te-a părăsit. Mai mult decât greutatea ce rămâne. Mai mult decât trecutul tău dureros. Eşti mai mult decât ştii.

          Ieşi afară cu mine acum, sub perdeaua stelelor. Ridică-ţi privirea către luna. Simte adevărul pe pielea ta translucentă. Respiră  lumina lunii cu fiecare celulă dureroasă a corpului tău minunat. Lasă luna să te spele de păcate. Apoi priveşte în urmă, căci în nopţile întunecate, tu poţi arunca oricând umbra ce dovedeşte că eşti acolo, solidă şi reală.

Kindly Share This Post »»

Tweet