Nu mă întreba cum sunt buzele lui. Cum se topesc într-o gropiță de încântare când îmi lipesc fruntea de gâtul lui și inspir adânc. O gură ce conturează un romb inefabil. Miroase a acasă, a mere coapte și liniște-n piept. Nu-mi vorbi de brațele lui calde. Cum îmi caută instinctiv mâna în noapte, tresărind dacă încerc să-i scap. Ochi flămânzi sub gene ce-mi urmăresc cu poftă coapsele, pumnii strânși peste ai mei și-mi rostește numele până ce nu mai sună a nimic uman. Un copil răsfățat ce îmi privează corpul de somn nopțile și pe care îl chinuie cu atingeri dureroase. Dimineți în care îi simt gustul înainte să deschid ochii. Păr dezordonat și barbă nerasă. Nu mă întreba de ce, cu toate astea, aleg să plec. Deschid gura să acuz și tot ce se aude e un copil speriat: „ – Îmi pare rău”
Kindly Share This Post »»
|
|
|
Tweet |
Mereu citesc cu drag fiecare text in care iti expui atat de frumos gandurile, sentimentele sau chiar doar ideile, creatiile... e minunat, e deosebit... multa inspiratie pe mai departe iti doresc!
RăspundețiȘtergereDacă am avea curajul să facem tot ceea ce ne dorim, nimeni nu ar mai scrie.
Ștergere