Trădare

"- Știi când m-am simțit invincibilă prima oară? Mare, nisip fierbinte și gust de vise, toate împletite în părul meu sărat. M-ai strâns în brațe atât de firesc încât mă întreb și acum de ce nu m-am mutat acolo pe perioadă nedeterminată. M-aș fi acoperit cu tine în serile în care briza mă făcea să tremur...nu, nu la fel de tare ca tine, nu e momentul să fii gelos. Te-aș fi lăsat apoi să te pierzi în valuri când aveai poftă să-mi duci lipsa. Nu asta e iubirea, de fapt? O oscilație între “Mi-aș dori să-mi petrec restul vieții cu tine” și “Te-aș omorî cu mâna mea, dar mi-ai lipsi”?

                Dar când ai trântit uşa și-am simțit a doua oară gustul metalic al abandonului, știi în ce stare m-ai lăsat? M-am prelins pe podea ținându-mă singură în brațe și n-am fost în stare decât să fixez un punct din covorul ăla nenorocit în timp ce lacrimile mi se rostogoleau pe genele lungi. Cele mai dureroase lacrimi sunt atunci când plângi în linişte, ştii oare cum e? Când plângi și toţi dorm, ai un nod în gât iar ochii înceţoşaţi de lacrimi. Aş fi ţipat de durere dar trebuia să îmi ţin respiraţia pentru a păstra liniştea. S-au rupt atâtea bucăți din mine atunci încât mă întreb cum de mai pot schița zâmbetul ăsta, fie el și fals. M-am întrebat de ce încă-mi miroase perna a tine și n-am putut decât să zâmbesc amar, confirmându-mi temerile, era ca şi când ai fi făcut asta intenţionat

Rămăsesei îmbibat în ființa mea cu totul și m-a cuprins frica la gândul că se vedea asta cu ochiul liber. Regrete camuflate apoi in nopți albe cu gust de trădare. De data asta a mea."

Cum mă iubea

            M-am plimbat prin tine cu mult înainte să ne cunoaştem. Cu timpul, mă durea însă gândul că alta trasase deja contururile sufletului tău, mereu alta şi alta. Gândul că numele lor îţi stau încă pe limbă, că fără să vrei ne compari iar şi iar şi ies mereu în pierdere pentru că n-am avut curajul să plec când mi-ai cerut-o sau să te gonesc când o meritai.

            Am uitat să cer durere într-o dimineaţă rece de ianuarie, dar ai venit cu cana plină, zâmbind. Nu m-am oprit până n-am simţit cum se dizolvă toată, cum devine una cu mine. Mi-a otrăvit şi ultima speranţă însă am învăţat să o iubesc pentru că venea de la tine. Se extindea odată cu fiecare gest ce lipsea, fiecare cuvânt rămas nespus şi fiecare moment în care alegeai să nu fi acolo când te voiam alături.

            Dacă mă tăiai, curgea iubire. Nu te mai judec, cine ar fi fost capabil să facă faţă unei asemenea intensități fără a se simți copleşit?! Muşcai din mine cu poftă când ţi-era foame, pentru ca apoi să te miri că nu mai am ce să-ţi ofer, că sunt lipsită de miez.

            Iubeşti fragmentar, episodic şi sunt mult prea conştientă de asta ca să mai sper la un final fericit, aşa că te las acum, nu-mi mai permit să mă las sfâşiată din nou. Promite-mi totuşi că EA merită cuvintele pe care mi le refuzai şi voi pleca zâmbind.

            Doar tu m-ai învăţat să nu las nimic acolo unde nu mai e nevoie de mine. 

Turbulențe

         Înainte de asta, corpul îţi zăcea inert, plictisit chiar de ideea unei acomodări greoaie cu un alt bărbat maşinal.  Apoi a intervenit acceptarea, o voce subtilă ce îţi spune în grabă că e posibil ca mereu să fie aşa. Poate că focul va rămâne mereu rece. Poate că e mai sănătos aşa. Au fost alţii înaintea lui, bineînţeles că au fost. Mai mult sau mai puţin înalţi, inteligenţi sau mai puţin, distractivi sau nu. Dar niciunul nu are atingerea lui, genul ce îţi ştie iubirea şi sensibilitatea. În loc să-ţi aprindă zgomote surde în suflet, goluri ce vor genera ecouri mult timp după asta , el, inconştient,  îţi trezeşte trupul mai mult ca niciodată făcându-te să vibrezi cu fiecare atingere. Am nevoie de asta, spunea ea. Şi totul era aruncat în turbulențe.

         Gătitul devine o distracţie mult prea mică pentru a acoperi reveria din a celebra o dorinţă ce o credeai de mult pierdută. Somnul e un hazard. Fie prea scurt, fie prea lung. Slujba îţi atârnă de un fir de păr în timp ce aşa zisele ore pierdute ţi le petreci imaginându-ţi cum te va săruta. Va fi brutal sau tandru? Va fi îndrăzneţ sau va trebui să faci tu primul pas? Şi când e prea devreme?

        Îţi asediează mintea şi corpul; flashback-uri din trecut ce dor, toată energia risipită, toate lacrimile şi toată confuzia stropeşte printr-o ceaţă de hormoni în doze mici; apoi corpul ţi se linişteşte. Încă o dată: vibraţii electrice ating praguri opuse, oscilând între o stare de extaz  mult aşteptată şi o teroare paralizantă- asta toată ziua. Și aţi avut doar o întâlnire, la dracu’…

Nu e prima oară când te simţi astfel, chiar dacă te-ai păcălit singură că va fi ultima, iar inima ştie asta mai bine decât propria-ţi raţiune. Ceea ce nu are niciun sens, dar nu aşa se simte?

Să asculţi de care inimă? Cea curajoasă ce a cucerit atâţia? Sau cea care mai degrabă s-ar retrage decât să verse mai mult sânge?

         Eşti pregătită să accepți un nou iubit? În regulă, picioarele sunt pregătite pentru asta? Obrajii? Abdomenul ţi se simte puternic? Acordă-i vreo câteva zile. Inima, dar tu?

Ca măsură de siguranţă…s-ar putea ajunge departe iar revenirea va fi grea.

Detașare

         Nu vrei să îi faci față, nu acum..niciodată nu  vei simţi că e momentul potrivit, de fapt. Dar e timpul să recunoşti, în sinea ta îţi doreşti ceva diferit față de ceea ce credeai că iubesti. Nu îl iubești, nu mai iubești deloc, gând ce te sperie, dar ai simţit vreodată ceva mai eliberator ? 

        Nu esti concepută pentru un birou rece, din beton și pentru “aroma” unei cafele calduțe de la automat. Ţi-ai promis de atâtea ori că nu te vei scălda în monotonia asta pentru nimeni. Erai atât de tânără, dar ce idealuri îţi ghidau paşii. Tânjești şi acum după biroul ăla cu geamuri înalte, efervescenţa New York-ului la ore târzii și un pahar de Baileys ce te arde adânc. Îți dorești câini, nu copii. De fapt îți plac măslinele pe pizza, şi urăşti să împarţi totul cu cel ce părea cândva a fi EL. Majusculele alea nu-şi mai au sensul de mult , iar lucrul pe care l-ai făcut în colțurile negre ale unei camere secrete te mănâncă de vie. Și nu, sentimentul acela nu va dispărea niciodată.

       Încheie etapa asta acum, ridică-ți bărbia. Nu va fi ușor sau  plăcut, recunoașterea adevărului rareori este. Dar poți să o faci. Trebuie.  A trecut atât de mult timp de când nu ai mai dat voce la ceea ce era însăși nucleul tau, infinita ta ambiţie, încât ai uitat care a fost adevărul de la care a pornit totul. Liniile fine dintre realitate și justificare se estompează până în momentul în care agonia te doboară la pământ.Voalul tăcerii ținut strâns în piept își strânge lațul până în momentul în care respirația-ți devine imposibilă. Expiră acum, gata. 

       Părăsește-l, indiferent de consecințe, va respira la rândul lui. Recunoaște că a fost o greşeală să te abaţi de la drumul tău, nu eşti unde ar trebui să fii. L-ai sprijinit, i-ai fost aproape până şi-a atins idealurile, timp în care te minţeai singură că ar coincide cu ale tale, că ai avea un loc în povestea aia. Aruncă povara vietii trăite partial împreună cu jumătățile de adevăr ale unei clarități eludate. Greutatea cuvintelor nespuse te ține legată de o existență  mult prea neînsemnată în raport cu imensitatea ființei tale. E greu de conceput, credeai că ţi-e suficient, însă acum te simţi sufocată de şansele ratate, de propria-ţi trădare, de viaţa pe care ar fi trebuit să o duci de mult.

          Rupe în bucăți explicațiile, scuzele, măștile și voalurile. Aruncă straturile opace ce îți întunecă inima. Lasă totul să iasă. Urlă până în momentul în care vocea te amenință că pleacă. Lasă-l liber, primar, crud și murdar şi nu privi spre ce ar fi putut fi. Plânge-ți toate lacrimile pe care le sigilasei atât de adânc. Fiecare pasaj secret mâzgălit atent în jurnalul tău ținut sub cheie. Fiecare parte înăbușită de cunoaștere pe care ai ținut-o prizonieră adânc în oase. Nu vei câștiga nimic dacă o păstrezi ascunsă.

        Îți poți trăi viața cu adevărat numai ca un testament aprins al adevărului, indiferent de forma sa. Indiferent unde te va duce. Indiferent pe cine vei abandona pe traseu, adevărul este uneori o cale de scăpare. Dar în mijlocul grămezii de minciuni zace cărbunele ce îți va reaprinde ființa. Este limbajul sufletului tău. Cel cu care te-ai nascut  dar pe care  ai uitat să-l vorbesti. S-a întors la tine acum şi ai face bine să nu-l mai laşi să plece niciodată. Vine din adâncul tau, se naște veritabil și intreg. Prinde ecou in lume și îți aprinde calea. Fioros și plăcut. Pur și clar. Sună exact ca propria-ți libertate.

Delir

Războiul, cu sângele vărsat zilnic şi victimele neaşteptate. Pot fi sincer? Pot vorbi sincer despre ororile unei bătălii cu singurătatea şi disperarea?

A renunţa la ceva ce iubim este un iad şi nimic mai prejos de nebunie. Pentru că alegem să fie aşa. Refuzăm să ne iubim pe noi înşine şi sfârșim prin a fi nedemni de afecţiunea altora, plătind pentru tăcerile, sau dimpotrivă, pentru cuvintele grele pe care nu le spunem.

De fapt, îmi iubesc durerea si, adesea, sunt mângâiat de amintirile unei iubiri pe care, asemeni unui cântec prost, obişnuiam s-o cânt zi de zi. Dar nu asta e povestea prin care vreau să-mi pledez cazul. Nu, relatez povestea unui câine fericit ce acceptă resturi de pe masă susţinute de promisiunea unui festin pe ziua de mâine.

Eram mulţumit în mediocritate, cu obişnuitul, dar nu există nimic mediocru sau obişnuit legat de mine sau de capacitatea mea de a iubi.

Deci, renunţă, spui tu. Voi face asta, chiar după ce mă voi pedepsi complet pentru crimele comise mie, de către mine, pentru mine.

Există ceva în noi toţi ce caută a fi pedepsit pentru păcatele săvârşite. Sunt un bărbat ce îşi asumă mari riscuri şi pentru asta voi avea mereu preţuri amare de plătit. Recunosc conceptul de a plăti fiecare clipă de extaz cu ceasuri grele de agonie la fel ca un om ce îşi recunoaşte propriul marş funerar.

A renunţa nu presupune eliberarea unui pumn încleştat cu o cadere în nimic, ci mai degrabă în descoperirea şi prinderea unei noi frânghii ce va putea şi va suporta greutatea unui nou eu. Sunt mai dens în capacitatea de a iubi şi în sensibilitatea de a şopti cuvinte tandre în urechi surde.

Înainte de a renunţa există atât sânge de curăţat şi răni de îngrijit şi nu mă voi preface reconstruit decât atunci când voi asista la propria-mi distrugere atât de completă.

Pot grăbi mutaţia de sine indusă pentru a căuta disconfortul altora ce se chinuie să menţină spaţiul pentru durerea mea? Nu.

Însă te voi întâlni pe cealaltă parte a labirintului iubirii şi vom toasta pentru noi începuturi.

Iarna vieții mele

Ea poartă aceeași expresie insinuantă încă din zorii zilei în care s-a născut, însă astăzi îmi pare că s-a înmuiat, a pălit sub aerul mult prea rece. Este perfectă. Buzele îi sunt cireşii, gânditoare și picante, nu cred că le-am surprins vreodată strânse sau închise. În schimb, colţurile gurii i se răsucesc într-o paranteză în jurul unei expresii sardonice, cu toate că în tot acest timp nu am auzit-o vreodată rostind vreun cuvânt.

Imaginea-i himerică a existat mereu în cele mai negre fantezii ale mele, fantezii ce au prins viaţă într-o dimineaţă rece de ianuarie. Aflat în transă, îi puteam vorbi numai când inhalam- de la o distanţă prea mare pentru a mă putea face auzit. Dar mă înţelegea.

Stătea acolo în aerul îngheţat în timp ce vaporii de respiraţie îi părăseau elegant buzele. Aproape că puteam gusta fulgii de zăpadă ce i se aşterneau pentru scurt timp pe limbă înainte de a se topi în căldura gurii sale.

O iubesc- atât de mult încât imaginaţia îmi urlă . Tânjesc doar după atingerea ei. Îi simt ceaţa prin care îşi expiră cuvintele- cuvinte acoperite de suspine după suspine, pagină după pagină.

Cât timp îi urmăresc contururile şoldurilor, se roteşte întorcându-se spre mine, iar ochii se grăbesc să capteze un spirit ce aleargă spre întuneric. Privirea ni se blochează iar transcendenţa destinului îşi reia traseul, rupând promisiunea timpului și trimiţând mici paraşute de speranţă, ca fire fine de păpădii pe moarte.

Corpurile ne alunecă în cearşafuri de mătase, condiționate de climate austere posibile doar pentru îndrăgostiți şi scriitori. Trunchiurile ni se apasă cioplindu-ne în statui ce rezistă brumei sezonului rece în timpul raţiunii.

Zăceam acolo dezbrăcaţi, împletindu-ne în lenjerie şi picioare fine. Îmi spunea exact ceea ce gândeam, mereu a făcut-o: "Un “Te iubesc” nu e o expresie suficientă pentru a acoperi ce luptă se dă în mine."

Înţelegerea a fost să ne iubim dincolo de definiţie şi titluri. Vom fi, simplu, creaturi ale oraşului, suflete nemuritoare ce se urmăresc reciproc paralel cu timpul, cârmuind prin nopţile albe.

Așa a fost iarna în care ne-am cunoscut. Camera în care eu îmi făceam speranțe iar ea unghiile, iarna în care afară era frig şi în mine era cald..când străzile erau goale şi în mine rezonau vise.

Iluzii

Privea în gol și, după ce a oftat prelung, mi-a zis cu deplină detașare:” Știi, nu cred că nimeni m-a iubit cu adevărat. Sigur, au iubit versiuni ale mele pe care fie le-am construit eu pentru fiecare, rece si premeditat, fie și le-au construit singuri pentru a se plia pe scheletul dorințelor lor. Părțile mele ușor de iubit: loialitatea, căldura cu care-mi înconjor apropiaţii, pasiunea pentru frumos, modul în care risc să mă pierd cu totul in persoana iubită . Am avut de a face constant fie cu oameni ce-mi erau inferiori intelectual, fie cu cei ce, fiind intimidaţi agresiv de frumuseţea mea, nu îndrăzneau să mă contrazică nici când greşeam. Orbiți, continuau crezând că mi-am atins confortul sentimental , fără să știe că la o simplă mișcare greșită loialitatea mi se transformă  în dependență, afecțiunea li se va părea sufocantă, iar idealismul pe care-l adorau mă împinge să refuz fără pic de regret orice consider a fi mai prejos. Cine m-ar iubi când devin lipsită de compasiune, când mă hrănesc doar din durerea pe care o cauzez, crezând că așa voi echilibra într-un final balanța? Îi înțeleg acum, cum m-ar putea iubi când sunt vulnerabilă, confuză, când mă agăţ de cei din jur doar ca să sfârșesc prin a-i trage în jos odată cu mine? Au sfârșit toți prin a se întreba ce s-a întâmplat cu cea ce nu se lăsa învinsă de nimic, unde a dispărut pofta aia infinită de viață și, mai presus de tot, ce să facă cu copila asta cu ochi negri ce pare acum lipsită de conținut?”

Confesiuni

Stăm pe pat- picioarele încrucișate și inimile deschise. A fost o noapte lungă și o dimineață și mai lungă.  Mă răsucesc în jurul tău în timp ce plângi, nu ştiu cum să reacţionez, dacă locul meu e aici, de fapt. Umerii îți coboară și lacrimi îți curg fără oprire. Un adevăr prea mult timp ascuns mi se dezvăluie.

Confesiune. Omitere. Anxietate. Teamă. Agonie. Confort. Compasiune. Dragoste. Toate acestea trăiesc acum în spaţiul mic dintre noi.

Înțelegerea cristalizează misterele ce ne învăluiau într-un aer încărcat.

Un fapt arcuit de-a lungul multor ani si o viață întreagă de durere ne-au fost livrate acum,  în patul asta, în camera asta, în dimineața ce se anunţa a fi blândă. Se pare că nu cu noi.

Exceptând durerea, există mereu speranță în adevăr. Dar adevăr fără durere?

Copilă tristă, nu esti defectă. Nu în felul în care crezi.

Da, e adevărat, inima îți este crăpată într-un milion de piese diferite. Porţi mereu cu tine amintirile nopților negre și încrederilor trădate. Se vede în zâmbetul tău amar, în gesturile ce par mereu neterminate. Trupul tău ți-a adăpostit o viață de rusine. Ți-ai ingropat rănile sub cicatrici și cicatricile în spatele cuvintelor nespuse și a durerii nevăzute. Și te simți defectă, normal că o faci. Sufletul îți este plin de petece - găuri îndesate cu disperare și disperare cu speranța de negăsit. Ți-ai vazut reflexia spartă în oglinda iarași și iarăsi de durere și rușine. Consideri că e datoria ta, asa cum a fost și secretul tau, că într-un fel meriți tot ce ţi s-a întâmplat.

Totul se incheie acum. Trebuie sa se incheie acum.

Asta pentru ca da, esti defectă. Si da, esti şi perfectă în acelaşi timp. Dar nu vei fi niciodata singură.

Suntem împreună în asta, niciunul dintre noi nu va merge vreodata în izolare, chiar dacă nu putem simți prezența altuia la mile după mile. Chiar și in cele mai rele dezolări, chiar și în timpul celor mai  abrupte caderi psihice la 3 dimineața. Chiar și când strigăm lumii și mergem în cercuri până cădem.

Chiar și atunci lumina intră, inima se deschide și apucă mici rădacini de speranță ce se încovoaie către siroaie de lumină. Înăuntru, afară, în toate direcțiile- căutând lumina cu orice preț. 

Într-o zi

S-a îndrăgostit, dar inima îi era tulbure şi căuta un răspuns.  La început inima i-a fost plina de bucurie şi certitudine. Dar, pe măsură ce timpul a trecut, dansul lor a devenit o luptă şi, ce odată a fost fără efort, a devenit o muncă laborioasă. Are sufletul rupt. Să rămână sau să se caute în altă privire?

Tot ce ne este nou, va deveni trecut măturat de timp. Să o înlocuieşti e uşor, cât timp încerci să te ascunzi de durere sub greutatea unui nou corp, dar memoria ei va reapărea, aşa cum soarele se încăpăţânează să răsară. Te vei trezi –iar şi iar- alături de o privire goală. Şi gura ei îţi va bântui fiecare sărut în timpul în care buzele îţi vor atinge noi trupuri apatice, reamintindu-ţi de cum era să fii îndrăgostit cu un abandon sălbatic.

Şi, mai degrabă, decât a căuta ceea ce tu şi ea aţi fi putut avea în mâinile ferme ale extazului iubirii, îţi vei elibera pumnul strâns şi o vei abandona neantului.

Nu te poţi abţine. Ai fost învăţat să tânjeşti şi să vânezi banalul, iar acum gustul abstractului e amar pe vârful limbii tale.Aşa ca il vei scuipa, cât timp vei bâjbăi după o lingură plină cu un gust familiar.

Nu ştii oare că iubirea veritabilă e grea, transparentă şi metamorfică ca un diamant?

Ochiul tau indiferent nu poate vedea piatra rară pe care o ai în mână printre milioanele de plagiatoare ale căror străluciri difuze le vei traduce în lumină.

Vei înlocui ceea ce ai purtat şi erodat pentru următoarea sclipire ce îţi va distrage privirea.

Totuşi, noile gânduri vor deveni la fel de plictisitoare pentru tine aşa cum sunt şi fiinţele ce le dau naştere iar tu vei tânji după bucata aia de cutit ruginită ce îţi zăcea în gură, reamintindu-ţi să fii atent şi conştient în dragoste.

Mergi acasă, copile.

Întoarce-te la scopul şi la locul tau printre abstract şi absolut. Reaminteşte-ţi momentele în care buricul îţi era plin de curiozitate şi conflict- când trăiai cu frica necunoscutului,  când ziua îţi era o opera de artă lipsită de uşurinţă.

 Iubeşte cu o inimă sălbatică, o minte rebelă şi un corp înfierbântat iar iubirea voastră va rezista. Întrebi dacă să rămâi sau să cauţi alta? Îţi spun că toate lucrurile, într-o zi, devin trecut.

Cu grijă, despre uşi trântite

" In your absence, I`d forgotten how to walk. When I collapsed at your feet, you refused to look at me until I learned to stand up without your help" 
Miles Walser.

N-ai închis uşa în urma ei, te minţeai că e doar o pasă proastă; la urma urmei, zicea mereu că pleacă pentru ca dimineaţa să o găsească tot acolo, de parcă ar fi fost firesc să revină. Cine ţi-a spus că toată dragostea aia din ochii ei întunecaţi ţi se cuvenea? Un laş, n-ai ştiut că ai nevoie de ea decât atunci când te îneca gustul lipsei ei. Vei privi în continuare cum zilele se derulează fără pic de conţinut. Îi vei căuta, naiv, esenţa în atingerea alteia. Vei călca pe cadavre şi te vei plânge că sunt reci. Ţii minte nopţilea alea când i se prelingeau pe buze, nonşalant, cuvinte ce rezonau în tine? Femeia ce punea ordine-n gânduri când ţi se înceţoşa privirea, singura ce te putea face să-ţi doreşti să creşti în ochii ei. A fost mereu acolo când durea, chiar dacă ea te trimisese la pământ. Eşti convins, a locuit cândva în capul tău, altfel de ce putea da glas celor mai ascunse gânduri ale tale cu aceeaşi lejeritate cu care alta ţi-ar fi vorbit despre vreme?

Ai pierdut-o. Cuvintele nu se cereau doar a fi spuse ci gesturile necesitau bifate.

Nu te-ai fi aşteptat vreodata să îţi găseşti sfârşitul în cel mai mare zgomot, în zgomotul tocurilor femeii ce tocmai te părăseşte. Ţi-a întors privirea şi nu ţi-a mai călcat vreodată pragul, blestemând secunda în care a ales să te strângă în braţe cu toate nesiguranţele atent mototolite în buzunar.

Acum, când îţi rămâne doar să cauţi fericirea în drumuri drepte şi priviri lipsite de grijă, te gândeşti la cea cu care, cu ceva timp înainte, purtai discuţii lungi pliate pe sticle de vin. Te incrunţi, îţi e amar până în suflet, începi să-i auzi vocea, să o cauţi prin dâre de parfum pe stradă. Zâmbetul ţi-a uitat de mult adresa, strângeri de mână efemere nu-ţi vor mai căuta niciodată instinctiv pulsul. Vei călca multe suflete în picioare, vei şifona atent multe gânduri împachetate în cutii metalice şi nu îţi vei găsi locul nicăieri.

Te privesti acum, te plimbi pe vârfurile degetelor în jurul absenţei sale şi uiţi să îţi ridici capul din pământ.

O uşă trântită nu încheie niciodată nimic, te face doar mai atent.

Complementar

        Îmi vorbea despre cât de inevitabil este să faci alegeri greşite când resortul tău interior e dat peste cap şi am realizat ce făcusem. Am destabilizat o fiinţă atât de autentică în emoţiile ei, atât de întreagă, de abundentă în trăiri. Fără nicio urmă de sentiment în glas mi-a spus cât de mult mă urăşte când tac, în timp ce-şi strângea cu grijă părul ca să-i închid rochia. Parcă mă auzeam pe mine în vremea când ea nu-mi întâlnise încă privrea. Eram una dintre alegerile alea proaste, poate cea mai nocivă, dar cine i-ar fi rezistat?! Zâmbea nesigură, de parcă-şi cerea scuze că mă tulbură. Dezarmantă prin modul în care se lăsa condusă doar de instincte, pe când eu eram atât de tăios în raţiunea mea. Era o vreme când credeam că e stupid să te laşi în voia unor lucruri ce nu ţin de palpabil, de material. Atât de puternic, urmărind cu lăcomie în fiecare cucerire satisfacţia de a controla, de a manipula, totul  pentru a ascunde faptul că eram la rândul meu lipsit de conţinut, tocmai păcatul de care îi acuzam pe toţi ceilalţi. Asta înainte să-i învăţ fiecare linie a trupului de parcă îmi aparţinea, cu mult înainte să fiu copleşit de modul în care-mi imita, fără să conştientizeze, până şi modul de a-şi privi cu satisfacţie rănile lăsate pe cei pe care îi iubea. Am lăsat-o să plece atunci când am realizat că pe cele cauzate de mine le preţuia cel mai tare.

Prin ochii ei

Cât despre EL, n-aş şti de unde să încep să-i conturez o imagine cât mai fidelă realităţii.
Am simţit mereu că fuge de lucrul pe care, inconştient, îl caută cu violenţă. Iubire, acceptare... aşa că am devenit locul în care se retrăgea pentru a se reface, ştiind că mă va lăsa goală, fără substanţă, dar era impregnat în fiecare celulă din mine şi nu-mi rămânea decât să-l aştept.

L-am căutat în alţii ce căutau la rândul lor, altceva. N-au reuşit decât să adâncească golul pe care-l lăsase cu bună ştiinţă. Alte buze, alte trupuri pentru care simţeam doar dezgust pentru că făcuseră greşeala de a nu-i aparţine. Era, la rândul lui, o sumă de decepţii; emana uneori atâta durere încât îmi venea să-i acopăr fiecare rană cu sărutări, să-i promit că orice ar fi, voi fi acolo, deşi ştiam cât de puternic este. Îi iubesc curajul, tăria de caracter, demnitatea de care dă mereu dovadă, dar am momente când îl urăsc în aceeaşi măsură. Pentru momentele când e lipsit de empatie, pentru că scuipă ură, la rândul lui, pentru că nu se vede cum îl văd eu, dar de cele mai multe ori doar pentru că e târziu şi nu e aici. M-au fascinat mecanismele fine ale minţii lui însă avea şi un trup ce reuşea mereu să-mi trezească cele mai viscerale dorinţe. A văzut in mine, prin zidurile pe care le ridic, prin detaşarea mea aparentă, prin rolurile pe care le jucam pentru ceilalţi. O dimineaţă de august, miros de citrice-n aer, acorduri ce se împletesc atât de plăcut cu paginile unei cărţi bune citite în braţele lui, şi as putea să scriu despre EL fără încetare.

Bărbatul perfect

Este într-o continuă competiţie cu el, nu cu alții.

Își cunoaște mecanismele ofensive și nu îi este teamă să facă uz de ele atunci când se lovește chiar şi de la depărtare cu o prezență amenințătoare.

A înteles că a obține prin muncă oferă mult mai multă satisfacţie decat a primi fară efort.

Se şi lasă cucerit , nu doar cucerește !

Îţi devorează sufletul în cuvinte, nu doar trupul cu atingeri.

Reprezintă bărbatul ale cărui vene transporta pasiune, nu doar sânge.

Al său zâmbet dărâmă de pe tocuri orice prezenţă feminină ce dorește să-și revendice titlul de stapână.

Parfumul lui ţi se tatuează pe piele şi îţi respiră în suflet.

E bărbatul a cărui atingere o simți chiar dacă nu e lângă tine.

Vocea sa rezonează în noptile mai reci decât gheața din paharele de vodka.

Nu umple 100 de pagini cu explicaţii inutile ci suflete cu dorinţe.

Timpul se opreşte în ochii lui.

În ţara sufletului său te soarbe prin toată pielea si te respiră cu toată carnea.

E ca un cutremur dezastruos într-o zi de primavară ce nu lasă soarele să-şi plângă victimele.

Te face să te simţi singura femeie de pe pământ.

Te poţi simți pe tine prin el.

Cum o văd eu.

         Dragostea nu te face întotdeauna fericit, dar te face mereu mai bun. Fericire în nefericire. Dragostea e imperfect imposibilă. Dragostea îşi plătește facturile la timp dar uită de aniversarea ta. Îți cumpără nelipsita înghețată cu caramel pe drumul spre casă dar o lasă în mașină. Refuză să-i schimbe scutecul bebelușului dar pierde ore în șir legănându-l până adoarme. Nu îţi scrie poeme şi nu acordă discursuri romantice, dar când ești trist spune mereu lucrul ăla potrivit. Rareori se gândește să-ți cumpere flori dar întotdeauna își amintește să-ți conecteze telefonul la priză în timpul nopții.

        Dragostea înseamnă iertare. Dragostea te lasă să scapi cu multe. Îți acordă iertarea chiar înainte de a întreba și, mai mereu, îți solicită scuzele umile. Dragostea știe că va lovi în tine și te va durea. Dragostea eșuează, iarăși și iarăși, dar crede că fiecare minut este o nouă șansă să o faci cum trebuie.

Dragostea uită. Uită cuvintele și rănile vechi și, chiar și când își amintește, își amintește să rămână bună. Dragostea îți poartă cel mai mare razboi al vieții tale și apoi, chiar după, îți cumpără o cafea cu lapte și își împarte și ultimul pătrățel de ciocolată cu tine.

        Dragostea îți înțelege slăbiciunile. Nu te ia peste picior când îți este frică să conduci sau când devii irascibil că îți este foame. Știe că îți place să îți bei ceaiul foarte, foarte fierbinte. Se asteaptă mereu să te plangi că te-ai ars la limbă mai târziu. Dragostea va avea răbdare cât timp îți tai etichetele tricourilor ce mereu îți zgârie gâtul. Își păstrează tăcerea când nu ai chef să vorbești. Dragostea râde strident la glumele tale proaste de la petreceri pentru a nu te simți jenat. Dragostea e loială.

          Dragostea e programată genetic să te admire necondiționat. Crede în tine. Îți este alături când decizi să scrii o carte, să te faci bucătar sau  pictor și încearcă să te ajute să îți atingi targetul. Îți va edita primele capitole lamentabile, îți va mânca omleta groaznică și va saliva la sânii tai pictați pe prima pânză. Nu îți poartă pică atunci când eșuezi. Te încurajează. Dar pentru că ai nevoie uneori, îți va cere să încetezi când devii insuportabil și încerci să lovești în alte persoane. Dragostea îți schimbă percepția frumuseții. Dragostea îți atinge părul grizonat și îți urlă cât de bine îți stă. Dragostea cântă “Îmi plac posterioarele mari și nu pot minți”. Dragostea știe că ridurile îți devin prieteni apropiați. Dragostea te învață să găsești obișnuitul, extraordinar. Dragostea nu e un substitut pentru visare și nici nu îți cere să trăiești într-o versiune fantastică a ta, pentru că dragostea se împletește perfect cu realitatea. În viața reală, dragostea știe ca sunt zile bune, zile rele și o grămadă de zile de mijloc. Dragostea trece prin toate, câteodată cu stil și pizza, în alte zile cu lacrimi și amărăciune. Dar în final, trece.

         Dragostea îți întoarce ideea de umanitate cu susul în jos. Crezi că ai cunoscut o persoană ca apoi să realizezi de câte este în stare de dragul iubirii, cât de departe își va întinde propriile limite pentru a ține de persoana pe care o iubește.  Dragostea te face martorul divinității. Dragostea e fluidă. Se schimbă cu timpul în expresie și manifestare. Va fi o scanteie, un foc mistuitor sau goluri în stomacul tau într-o zi. Ani mai târziu, va semăna cu o zi cuminte de primăvară, un simț al stabilității solid ca o stâncă și golurile din stomac pot fi usor traduse prin indigestii. În fiecare zi dragostea se schimbă iar tu devii o versiunea a ta de care nu știai că există. Expandat, întins cumva. Dragostea nu-ți rupe inima. Te deschide, ca mai mult să  poată intra în tine.

        Dragostea e o alegere. O alegi în fiecare zi, în fiecare minut. Dragostea e sacrificiu, compromis, toleranță și o grămadă de cuvinte înfricoșătoare. Uneori dorește să plece dar întotdeauna rămâne. Uneori vrea să te omoare ca apoi imaginându-și singuratatea îngrozitoare, renunță. Îți întoarce spatele numai pentru a te privi din nou după. Se îngroapă în însăși ființa ta ca tu să nu știi vreodată de unde începe și unde se termină.

           Dragostea e un paradox. E stranie și grațioasă. E forțată și naturală, ușor teribilă și absolut hilară. Este liniștitoare. E salbatică. Te rănește și te vindecă. Este gentilă și dură. Este confuzie și claritate. Te face mai puternic și vulnerabil. Te leagă de pamant pentru a te face să zbori. Este rară ca o perlă și comună ca respirația. Dragostea e  fioroasă. O decizi ușor și, la fel de ușor, o poți trece cu vederea, dar, dacă stii prin ce lupă să o privești, este uimitoare.

          Dragostea e frumoasă, e necesară și, dacă îi permiți, instinctuală; dar niciodată nu va fi ceea ce crezi tu. Mereu e mult, mult mai mult.

Reminiscenţe

   
     Copii fiind, ne autoconvingeam că monștrii ne ocupa locul din dulapuri. Mai mult ca sigur, odata cu venirea nopții, pericolul ne-ar fi găsit. Ne grăbeam tremurând în pat și ne înveleam în pătura magică. Îmbrățișam animaluțele de pluș pentru a ne proteja. Ne mențineam starea de veghe pe decursul a câtorva ore bune, cel mai fin zgomot traducându-se în urechile noastre în sunete de gheare de sub ce veneau de sub patul nostru. 

   Eram vânați de monștri imaginari și nu ne era frică de cine știa asta. În timp am învățat trucuri ce țineau monștrii departe - Lampa ce ținea departe întunericul, păturile magice ce ne protejau de orice rău.      

Pe măsură ce am crescut, monștrii au devenit din ce în ce mai transparenți și, pentru o perioadă limitată de timp, eram liberi.

Însă, fantomele ne vor regăsi cațiva ani mai târziu. Bântuindu-ne mințile, de data asta, în loc de dedesubtul patului. Fantomele Regretelor și a timpului trecut. Fantomele cuvintelor rămase nespuse și a momentelor pierdute pentru totdeauna. Suntem bântuiți de amintirile persoanelor dragi  pierdute, bântuiti de ”Ce ar fi fost dacă?”, “Ar fi trebuit să fie”.

Vedem fantome mereu în preajma noastră. Numai că acum le spunem amintiri.

   Aparența unor fantome ne arcuiește buzele într-un zâmbet și ne încălzește pe interior. O soaptă de argint a trecutului ce îți fulgeră mintea lăsând o emoție placută în spate. Adesea, cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât suntem mai bântuiți. Aruncăm amintirile în spatele unor uși închise în cele mai adânci cavități din sufletul nostru, dar, complet aleator, fără vreun avertisment, ele se eliberează și plutesc ocupând prima poziție dată de conștiință. Nesolicitate. Nedorite. De nerefuzat. Uneori înfricoșătoare ce mai mereu reușesc să ne trezească cei mai adânci monștri. Amintirile unor persoane pe care nu le vom mai avea vreodata în preajmă, ale momentelor pierdute în vântul cu care timpul ne-a măturat memoria și regretul ce ne înfunda gâtul și se scufundă adânc în stomac. Fantomele din aria își fac apariția neinvitate și mai mereu sunt de neoprit. E ca si cum Boogey Man s-a săturat să zacă sub pat și și-a stabilit reședința în cele mai adânci colțuri ale minții noastre.

    O lecție pe care am învatat-o recent e asta; fantomele trecutului fac atat de mult parte din tine cât fac și sentimentele pe care le generează. Câteodata subconștientul simte nevoia de a le elibera și de a petrece ceva timp cu ele, chiar dacă prezența lor aduce numai suferință, regrete sau sentimente copleșitoare de pierdere    - ele sunt fantomele tale. Ele sunt lecțiile din care trebuie să înveți; sunt momente din viața ta ce trebuiesc revizitate din când în când pentru a te putea împaca cu ele.

Sunt conștient că nu se va întâmpla peste noapte, dar, într-un final va avea loc, îmi voi găsi pacea.

Fac parte din noi. Dacă le vom permite în continuare să ne bântuie și să ne umple cuvintele cu tristețe- nu vom putea găsi niciodata stropul de fericire.

   Cheia este să nu petreci atât de mult timp printre fantomele trecutului încât să uiți să trăiești aici, acum.

Unii oameni pe care îți este dat să îi vezi, poartă trisțea monstrului pe umeri ca o eșarfă.

Ochii lor au tenta aceea de intuneric și aerul din jurul lor este greu. Dacă sălăsluiești prea mult timp prin cimitirul clipelor trecute, devine aproape imposibil să pleci. Nu ești împăcat cu fantomele ce continuă să te bântuie într-un mod frenetic. Nu le-ai eliberat suficient pentru a cunoaște și cealaltă parte a vieții.

Toți avem fantome ce ne dau târcoale. Ne reamintesc în permanență că am fost iubiți, că am trăit și că, uneori, nu există un happy end. Ne amintesc de momentele prin care am trecut și de lecțiile învățate. Sunt memo-uri de care avem nevoie pentru a ne focusa pe prezent și pe viitor. Ne reamintesc să fim mai buni, să facem mai bine și să iubim fără eșec. Ne arată că atât timp cât nu ne putem schimba trecutul, putem al dracu ` de bine să ne schimbăm viitorul. Fantomele trecutului ne bântuie pentru a ne ajuta să ne găsim liniștea. E de datoria ta să ajungi acolo.

Echilibru

     Bărbatul apare din spatele unei cortine chiar în centrul arenei, strălucind în lumina reflectorului. Mulțimea aplaudă și ovaționează cât timp își face plecăciunea complezentă îndreptându-se apoi către o scară la capătul arenei. Lumina strălucitoare ce îi cade pe trup îi trădează fiecare mișcare.

     Când începe să se cațăre pe scară un „shhh”se ridică deasupra spectatorilor amuțind mulțimea ce părea că își ține respirația. Când bărbatul atinse platforma, aflată cu mult deasupra tuturor, se opri și își aruncă privirea asupra arenei amuțite. Putea simți frica, speranța și asteptările tuturor. Nu numai că va traversa întreaga arenă pe o sârmă subțire la 50 de metri în aer dar va face asta fără o plasă de siguranță. Presiunea se acumulează și devine conștient că trebuie să continue. Temător își plasează piciorul drept pe sârma rece din metal și își începe călătoria.

     Apoi mă trezesc. Eu eram bărbatul ce se găsea sub lumina reflectoarelor în fața unei mulțimi de oameni, fiecare cu așteptări diferite de la mine în timpul în care pun picior după picior pe sârmă.

     Încet, plasându-mi un picior în fața celuilalt mi-am terminat încercarea, știind că dacă mă voi împiedica sau mă voi apleca prea departe voi cădea și nu va fi nimic sub ce mă va prinde.

Știam că trebuie să fac primul pas in necunoscut cât timp îmi doream un nou capitol în viață. Puteam simți neliniștea spectatorilor nascută din incertitudine. O parte din presiune mi-o exercitam de unul singur iar cealaltă parte provine de la persoanele ce îmi populau viața. Știam că trebuie să fac primul pas pentru a mă regăsi. Asta pentru a acorda un caracter previzibil viitorului ce jonglează cu propria-mi viață. Fără plasă de siguranță sau fara retry level, tuturor ne e teamă să nu cădem.

      La un moment dat, cu toții trebuie sa renunțăm la certitudini și să ne agățam prin orice mijloacele de sârma vieții încercând să ne menținem echilibrul cât timp suntem în afara zonei de control ce ne împinge si ne trage în toate direcțiile. Mereu purtăm o luptă în care încercăm să ne păstrăm traseul și să nu atingem pamântul. Dar nu întotdeauna forțe exterioare ne amenință să ne dărâme de pe sârmă. Uneori o facem de unii singuri. Viața constă în plimbări zilnice de-a lungul sârmei. Prea departe de stânga și vom cădea în adâncurile disperării; prea departe de dreapta conduce la un comportament compulsiv, amandouă putând duce la o prăbușire neașteptată ce va cere luni de disperare pentru a putea fi depășite

Suntem singurii ce putem controla dacă ne menținem postura verticală atât timp cât nimeni nu poate lua sub tălpi sârma vieții pentru noi.

      Viața reprezintă doar un act de echilibristică iar lipsa plasei de siguranță este realitatea. Vor exista mereu momente în care te vei scoate conștient din echilibru focusându-te prea mult pe părți negative încât vei fi tras în jos. Încercarea de a te încărca cu atât de multe lucruri cu care trebuie să jonglezi îți va mări greutatea până în momentul în care un declin va fi singura variantă posibilă.

Nu ar trebui să ne temem de greșeli, progresul a fost clădit pe suferință. Nu ar trebui să găsim calea greșită de a face lucrurile. Nu există eșec, există doar feedback. E doar un pas în plus ce te ajută să îti găsești echilibrul. De fiecare dată când cădem, ajustam fiecare parametru. Acorzi atentie fiecărui lucru ce te dezechilibrează și iei măsurile necesare pentru a evita în viitor.

      Viață reprezintă un salt fără parașuta de la 10.000 de metri, fără asigurarea că nu îți va sări nici măcar oja de pe unghii când vei prinde impact cu solul.

      A încerca să îți menții un echilibru perfect în viață e extenuant. E uneori atât de tentant să renunți. Să te înconjori de suferință și durere. Să nu te ridici de frica, putând cădea din nou. Îți paralizează abilitatea de a merge fără teama de a cădea dacă nu vei încerca niciodată. Baby steps -- se ridică, e trântit la podea, se ridică din nou, iarăși cade, de fiecare dată fiind mai aproape de a reuși. Trebuie să găsim căile proaste pentru a le vedea pe cele ce funcționează pentru noi.

      Fiți propriile voastre plase de siguranță. Folosiți-vă de propria forță și experiență pentru a amortiza căzăturile, dar faceți uz de propria inima pentru a încerca din nou. La urma urmei, viața adesea este însăși un circ, nu credeți?! În unele zile sunt convins că sunt blocat într-un cort de ciudați, dar ăsta e un cu totul alt blog.

Control

           Iubirea este experiența unei duble rătăciri, este mecanismul reflex necondiționat ce îndepărtează subiectul de sine și de orice urmă de autocontrol. Dezorientare și sfâșiere. Reprezintă carența în rațiune în care pasiunea coexistă cu pacea sau cu emoții trădate de o intensitate redusă.
         Declarația de dragoste apare pe buze, nu ca o subminare a dorinței, ci ca un protest al caracterului imprevizibil dat de sentimentul care ne copleșește. Când vine vorba de procesul periferic amorfozat numit iubire, totul e difuz.   
         Nu suntem lucizi datorita succesului de a afla adevarul despre celalalt ci datorită înțelegerii dorinței iluzorii ce ne stăpânește mintea și trupul. Doar cand apariția amenințătoare a celuilalt iți tulbura proiecțiile și îți zdruncină din temelie fantasmele, abia atunci poti avea certitudinea că iubești. Iubirea reprezintă simetrie !