Niciodată

         Să renunţ? De parcă asta ar fi fost vreodată o opţiune. Aş fi preferat să văd cum îl pierd uşor uşor, împreună cu ce mai rămăsese din jocul ăsta pervers. O ştia prea bine, sunt mult prea încăpăţânată pentru binele meu aşa că următoarea lui mişcare a fost să lovească în adâncul ființei mele tocmai ce ştia că-mi doream cu atâta putere. Aşa că a suprimat orice urmă de speranţă. " Niciodată."  De când a rostit cuvântul ăsta mi-l repetasem de atâtea ori în minte încât se desprinsese de orice înţeles acum. Nici măcar nu mai durea. Într-un fel straniu, tocmai certitudinea asta mă făcea să mă simt mai liberă. 

           Nimeni nu vorbeşte despre cât de periculoasă este de fapt speranţa. Te alimentezi cu iluzii , îţi spui  că e doar o chestiune de timp până se va rezolva şi te agăţi de ideea că totul va fi bine. Ei bine, acum ştiam că nu va fi. Cel puţin nu versiunea lor de "bine". Dacă reflectez un pic la asta, n-am crezut niciodată în finalurile în care nu m-aş regăsi înjurând printre buze și trântind uşi în urma mea. Știi, basmele acelea obligatoriu însoţite de promisiunea unei agasante fericiri continue, unei vieţi lipsite de griji?  " Niciodată." Am tras aer în piept şi am cântărit ce-mi mai rămăsese de făcut. Puteam să aleg  calea uşoară, cea lipsită de suişuri sau coborâşuri, sau să mă las consumată până la final de ceea ce simțeam. Și am fost destul de lașă încât să nu iau nicio decizie. 

          Mă desprinsesem atât de tare de real încât uneori aveam senzația că-mi privesc filmul propriei renunţări.Și renunţasem la mine, la tot ce aveam de zis, încercand să-mi îndulcesc laturile personalității ce nu se aliniau cu aşteptările celorlalţi, șlefuindu-mi imaginea proprie ce nu se plia sub nicio formă pe realitate. De la fetiţa răsfăţată ce nu credea în nimic, la femeia ce disimula atât de bine fericirea încât ai fi zis că entuziasmul i-a fost amprentat pe chip.  Cum să fi recunoscut că nu mi-e nimic mai familiar decât durerea?! Tânjeam la propriul meu declin cu forţa cu care ar fi trebuit să caut să mă recompun. Știam că va fi acolo, la fel de bine cum ştia şi el că mă voi întoarce. Era singura constantă din fuga mea continuă de mine. 

          Acum zâmbeşte, îmi fac loc în braţele lui, şi jur că niciodată dezastrul n-a fost atât de plăcut. 

Ascunsă

Odată cu cărţile, pe care le preferam adesea în defavoarea oamenilor, m-am îndrăgostit de cuvinte. Prin ele îmi ofeream luxul de a ascunde deliberat ceea ce trupul meu nu ar fi putut niciodată masca, am fost mereu mult prea expresivă pentru binele meu. Dar impactul cuvintelor, înşiruirea sintagmelor, înlănţuirilor de vorbe ce, deşi de o logică implacabilă, pot să nu transmită nicio emoţie, mă fascinau. O scăpare, un mecanism de apărare..cine ştie?! Am început să mint cu atâta uşurinţă, mă minţeam chiar şi pe mine, până încet-încet linia dintre adevăr şi ficţiune se estompase. Însă odată ce îmi formam o idee despre cum vreau să decurgă lucrurile, înnebuneam de furie la orice semn că realitatea se va abate de la planurile mele.

 Dantela, întotdeauna neagră, pielea fină de culoarea caramelului, fluiditatea gesturilor, atenţia la detalii...Totul pentru că acţiunile ce mă făceau să simt că deţin controlul îmi creau falsa impresie de stabilitate. Eram de nerecunoscut în încercarea-mi disperată de a menţine iluzia că m-aş putea hrăni dintr-o altă poveste. De unde să fi ştiut că prin perfecţionarea acestor măşti, nu făceam decât să caut pe cineva care să fie capabil să le înlăture, strat cu strat? Cred că era o urma de narcisism până şi în modul definitiv în care îl iubeam. Un fel de ”te iubesc pentru că te-am ales eu” în nebunia cu care mă dăruiam lui iar si iar. Adoram să-i văd pe ceilalţi dorindu-mă, desigur, mă hrăneam cu privirile alea pofticioase, dar nu se putea compara nimic cu modul în care mă liniştea să-i simt trupul cald lângă al meu, cu nerăbdarea cu care mă lipea de perete, îmi punea mâna la gură şi..

Aşa că am hotărât să pun capăt neliniştilor, destul cu nopţile pierdute disecând totul până la ultimul detaliu. Ce rost ar mai fi avut jocurile, artificiile meschine cu care mă asiguram, nu demult, că-i prind în plasă pe toţi, când doream să fiu doar a lui?

 Greşeam. Ne imaginăm că şi ceilalţi vor să fie iubiţi aşa cum ne-ar face nouă plăcere, în felul în care suntem noi capabili să iubim. Uneori prea mult, alteori nu destul sau...pur şi simplu altfel.

Regăsire

             Sunt atât de obosit, mă crezi că nu mai pot lupta? Am stat treaz toată noaptea înfruntându-mi demonii. Inima de poet îmi sângerează pe podeaua bucătăriei acum. Mă simt mult prea învins. Îţi văd trupul sfârşit cum se clatină. Îţi simt pământul de sub picioare. Sunt gol, sunt sub apă. Mă înec.

Goliciunea asta este o adâncă gaura de amar în care nu mai trebuie să îţi îndeşi buzunarele cu pietre pentru a te scufunda. Te va doborî dacă o laşi. Şi simt cum te îneci. Braţele ţi se împotrivesc, respiraţia îţi e greoaie. Lasă filtrul de sunet, lasă-mi vocea să-ţi întindă bratele. Voi înota pentru tine. Te voi aduce la mal. Lasă totul pe mine acum. Pot face asta.

            Ridică-ţi ochii obosiţi şi priveşte-mă. Nu îţi pot uşura sarcina. Nu se va disipa odată cu timpul, iar eu n-o pot intimida spre capitulare. Va trebui să rămâi implacabilă în faţa trecutului. Nu îţi poţi întrece propria natură. Dar sunt aici acum şi nu am să te părăsesc.

Dispar uşor, alunec către  nimic; sunt zile în care simt că nu exist cu adevărat. Mă trezesc adesea pe calea umbrelor. Drumul lung şi anevoios al regăsirii ce nu este nici aici, nici acolo. Îţi simţi propria realitate cum alunecă în eter, devenind nu mai solidă decât umbra pe care obişnuiai să o arunci când stăteai în lumină. În lumea umbrelor sunt voci ce te apasă şi nesfârşite inimi pline de vise încâlcite şi răsucite. Ia-mă de mână. Lasă-mă să fiu ochii tăi. Pot vedea dincolo de voalul tristeţii şi ruşinii ce te-a adus aici, dincolo de întunericul adânc al hibernării tale. Uită-te pe partea cealaltă, amuţindu-mă cu modul frumos în care alegi să trăieşti. Dacă-mi ţii mâna acum şi priveşti cu camera cea mai adâncă a inimii tale, o vei vedea şi tu. Şi vom pleca de acolo. Vom începe din nou, împreună. Sunt aici acum şi nu am să te părăsesc.

           E prea mult, mult prea mult pentru inima ta măcelarită şi pentru corpul tău plin de cicatrici. Prea mult pentru ochii ce au vazut prea multe limite călcate în picioare de cei ce au minţit că le pasă. Prea mult pentru genunchii şi pumnii tăi strânşi. Prea mult pentru vocea aia răguşită şi pentru obrajii lipsiţi de nuanţă. Eşti mult mai mult decât durerea ce te doboară în genunchi. Mai mult decât durerea ce te cutremură. Mai mult decât dragostea ce te-a părăsit. Mai mult decât greutatea ce rămâne. Mai mult decât trecutul tău dureros. Eşti mai mult decât ştii.

          Ieşi afară cu mine acum, sub perdeaua stelelor. Ridică-ţi privirea către luna. Simte adevărul pe pielea ta translucentă. Respiră  lumina lunii cu fiecare celulă dureroasă a corpului tău minunat. Lasă luna să te spele de păcate. Apoi priveşte în urmă, căci în nopţile întunecate, tu poţi arunca oricând umbra ce dovedeşte că eşti acolo, solidă şi reală.

Fără cuvinte

        După tot acest timp frica nu-i va mai ţine inima ostatică iar carenţele de coerenţă nu îi vor mai amorţi plămânii. Raţiunea îi era în ceaţă dar inima i-a fost ca un ceas deşteptător, mereu pregătită să-i sară din piept. Îşi simţea pulsul adânc încorporat între sâni încât nu-şi mai putea refuza adevărul niciun minut, oră, zi. Şi-a făcut bagajele şi a luat oraşul sub picioare, sufletul ghidându-i fiecare pas. Era întuneric şi ploua cu găleata când a ajuns la el. Frica i-a dispărut odată cu furtuna, în timp ce un simţ al libertăţii îi respira brutal într-o nouă viaţă. Inima îi purta o lupta nesigură, o emoţie puternica îi trăda îngrijorarea privind deznodământul călătoriei. 

     Neaşteptând oaspeţi, el şi-a plănuit o noapte liniştită. Avea în stânga o scrumiera plină, pe care a avut ocazia să o umple în decursul a câteva ore, pe masă o sticlă de vin, desfacută, paharul pe jumatate plin și un sentiment pe care încerca să îl estompeze. Deodată a simţit o explozie de energie penetrându-i inima chiar înainte ca ea să-i bată la uşă. Bătăile din uşă se sincronizau perfect cu percuţiile din pieptul său. Fiecare bătaie se intensifica în timp ce el s-a ridicat să vadă cine îşi permite să îl deranjeaze la o oră atât de târzie. Habar n-avea. Cu sufletul în dinţi şi cu bagajele în mână îi putea auzi paşii pe scări, chiar acolo, în ploaia infernală, cu nesiguranţele aruncate-n buzunare, neştiind care îi va fi reacţia. Ştia că e acolo, îi simţea fiecare miscare dar se temea să-l privescă în faţă, să-l înfrunte. Când i s-a deschis uşa a privit timid în sus şi i-a adresat un “ -Bună ” timorată. Inima i s-a înecat iar ochii i-au devenit tulburi nevenindu-i să creadă că în sfârşit îl avea în faţa pe cel ce nu o lăsa să-şi odihnească ochii nopţile. Îşi imaginase momentul ăsta de nenumărate ori până acum. Capul i se învârtea, resturi nedigerate de imagini şi gânduri ţâşneau iar el a reuşit doar să o mângâie cu timbrul unei voci care o îndeamna să soarbă fiecare cuvânt ” - Eşti o privelişte minunată pentru ochii mei”.

       Era o linişte confortabilă, energia lor umplea toată camera. ”- Lasă-mă să-ţi aduc un prosop”, i-a spus, privind-o cu o afecţiune ce îi hrănea ochii flămânzi. Întrebările i se învârteau în cap ca un uragan timp în care tot ce îşi dorea era să o strângă în braţe şi să-i atingă fiecare centimetru al pielii. A mers în baie şi s-a privit în oglindă cu uimire întrebându-se dacă visează, dacă s-a lovit la cap sau creatura asta uimitoare chiar era atât de aproape. În timpul în care el a ieşit cu prosopul, ea îşi despacheta bagajele. Plănuise să realizeze o cină specială, una pe care el să nu o uite niciodată. I-a întins prosopul şi stătea privind-o în veneraţie. A încercat să-i pună o întrebare, dar, când cuvintele aveau de gând să-i părăsească buzele, ea l-a întrerupt, privindu-l cu ochii ei mari şi cu vocea aceea ce mereu îl bântuia în vis i-a spus ”Am să-ţi pregătesc cina iar tu doar vei privi" . Îi era foame în mai multe feluri decât unul, dar în niciun caz de mâncare.

      I-a luat mâna şi l-a aşezat pe un scaun pentru ca el să-i poată privi absolut orice mişcare. S-a dus în spatele scaunului şi i-a soptit în ureche: ”-Vreau să mă priveşti, să mă miroşi, să mă guşti şi ascultă-mă, vreau să simţi fiecare moment, însă am o singură regulă: în noaptea asta vreau să-mi taci, doresc să le dictezi gândurilor să-ţi amuţească şi ele” Apoi ea i-a adus o băutură şi i-a sarutat spatele gâtului cu buzele moi ce lăsau să se înţeleagă că dorea să-l consume chiar atunci şi acolo. Acum stătea în linişte, admirându-i corpul şi spiritul cât timp ea îşi schimba hainele ude chiar acolo, în faţa lui. Nu-i mai văzuse niciodată corpul atât de expus. A îmbrăcat o rochie din mătase ce îi reliefa atent formele, deşi îi expunea doar umerii delicaţi şi picioarele atrăgătoare. Nu şi-a aranjat în vreun fel părul atins atent de ploaie, lăsându-l pe spate, umed si dezordonat. Îl tachina cu limbajul său corporal iar el se îndepărta şi se apropia de el însăşi fără oprire.

       Se putea citi bucuria în ochii lui, observându-o jucăuşă şi spontană. Stătea în faţa lui, cu sufletul golit de orice sentiment de teamă Era sexy şi seducătoare prin orice mişcare. Ochii nu i-au părăsit niciodată trupul cât timp ea a pregătit absolut totul cu atenţie şi graţie. Îl privea de sus adesea pentru a vedea dacă este captat de a sa frumuseţe tulburătoare. Priveliştea, sunetele şi mirosurile ce-l ademeneau erau mult prea mult pentru el. În mod normal nu avea nicio problema în a sta nemişcat ,doar el şi gândurile sale, dar de data asta era supus unei încercări de o altă magnitudine. Ea s-a oprit pentru un moment, fixându-l cu o privire lungă iar când ochii li s-au întâlnit, au auzit cuvinte nespuse încă, adânc în inimă.

                 

       Nu intenţiona să rateze absolut nicio nuanţă a primului lor sărut. Şi-a aplecat capul, înfăsurându-şi mâinile la baza gâtului lui şi i-a îndepărtat câteva şuviţe de păr pe care le-a strâns în pumn, trăgându-l spre ea cu o tensiune uşoară. I-a distanţat buzele cu vârful limbii neîntâmpinând nicio rezistenţă din partea ei şi aproape că şi-a pierdut stăpânirea de sine.Ce violare interesantă de psihic s-a dovedit a fi, reflecta ea, incapabilă să se decidă ce se întâmpla de fapt. Era atât de dornică să se joace, să exploreze, să-şi elibereze spiritul. În sărutul lor de natură iniţiatică, fiecare a călătorit în infinitatea timpului şi înapoi, prin clipe de emoţie găsind momentul zero al compatibilităţii ce îi lega. Cât timp buzele li se separau, au născut o descărcare electrică, simţind arcele miniaturale de curent ce le treceau prin vene cu o pasiune incadescentă. A zâmbit şi şi-a continuat opera de artă în bucătărie. După ce a terminat să-i pregătească ospăţul suculent s-a întors la el, l-a legat la ochi apoi i-a sărutat umed buzele înainte de a-l hrăni cu grijă. Îi şoptea direct în suflet, desprinzând atent strat după strat de trecut dureros.

         

      În acel moment el a respirat, s-a întins să-i atingă picioarele, apoi coapsele, desenându-i o hartă a dorinţei pe tot corpul. Respirând adânc, mintea i s-a calmat cât timp trupul, ce îi tremura ca un camion staţionat cu motorul pornit, i-a capitulat necondiţionat. Nu s-au spus cuvinte, doar şoapte. S-au schiţat doar zâmbete. Rochia i-a lovit podeaua şi s-a aplecat să îl sărute. Sufletele le vibrau dureros captând nemurirea în flagrant. Şi-a eliberat ochii si a privit-o timp de o clipă, cam cât o viaţă, ştiind doar că pasiunea ce îl ardea în interior îl va putea hrăni...

Trădare

"- Știi când m-am simțit invincibilă prima oară? Mare, nisip fierbinte și gust de vise, toate împletite în părul meu sărat. M-ai strâns în brațe atât de firesc încât mă întreb și acum de ce nu m-am mutat acolo pe perioadă nedeterminată. M-aș fi acoperit cu tine în serile în care briza mă făcea să tremur...nu, nu la fel de tare ca tine, nu e momentul să fii gelos. Te-aș fi lăsat apoi să te pierzi în valuri când aveai poftă să-mi duci lipsa. Nu asta e iubirea, de fapt? O oscilație între “Mi-aș dori să-mi petrec restul vieții cu tine” și “Te-aș omorî cu mâna mea, dar mi-ai lipsi”?

                Dar când ai trântit uşa și-am simțit a doua oară gustul metalic al abandonului, știi în ce stare m-ai lăsat? M-am prelins pe podea ținându-mă singură în brațe și n-am fost în stare decât să fixez un punct din covorul ăla nenorocit în timp ce lacrimile mi se rostogoleau pe genele lungi. Cele mai dureroase lacrimi sunt atunci când plângi în linişte, ştii oare cum e? Când plângi și toţi dorm, ai un nod în gât iar ochii înceţoşaţi de lacrimi. Aş fi ţipat de durere dar trebuia să îmi ţin respiraţia pentru a păstra liniştea. S-au rupt atâtea bucăți din mine atunci încât mă întreb cum de mai pot schița zâmbetul ăsta, fie el și fals. M-am întrebat de ce încă-mi miroase perna a tine și n-am putut decât să zâmbesc amar, confirmându-mi temerile, era ca şi când ai fi făcut asta intenţionat

Rămăsesei îmbibat în ființa mea cu totul și m-a cuprins frica la gândul că se vedea asta cu ochiul liber. Regrete camuflate apoi in nopți albe cu gust de trădare. De data asta a mea."

Cum mă iubea

            M-am plimbat prin tine cu mult înainte să ne cunoaştem. Cu timpul, mă durea însă gândul că alta trasase deja contururile sufletului tău, mereu alta şi alta. Gândul că numele lor îţi stau încă pe limbă, că fără să vrei ne compari iar şi iar şi ies mereu în pierdere pentru că n-am avut curajul să plec când mi-ai cerut-o sau să te gonesc când o meritai.

            Am uitat să cer durere într-o dimineaţă rece de ianuarie, dar ai venit cu cana plină, zâmbind. Nu m-am oprit până n-am simţit cum se dizolvă toată, cum devine una cu mine. Mi-a otrăvit şi ultima speranţă însă am învăţat să o iubesc pentru că venea de la tine. Se extindea odată cu fiecare gest ce lipsea, fiecare cuvânt rămas nespus şi fiecare moment în care alegeai să nu fi acolo când te voiam alături.

            Dacă mă tăiai, curgea iubire. Nu te mai judec, cine ar fi fost capabil să facă faţă unei asemenea intensități fără a se simți copleşit?! Muşcai din mine cu poftă când ţi-era foame, pentru ca apoi să te miri că nu mai am ce să-ţi ofer, că sunt lipsită de miez.

            Iubeşti fragmentar, episodic şi sunt mult prea conştientă de asta ca să mai sper la un final fericit, aşa că te las acum, nu-mi mai permit să mă las sfâşiată din nou. Promite-mi totuşi că EA merită cuvintele pe care mi le refuzai şi voi pleca zâmbind.

            Doar tu m-ai învăţat să nu las nimic acolo unde nu mai e nevoie de mine. 

Turbulențe

         Înainte de asta, corpul îţi zăcea inert, plictisit chiar de ideea unei acomodări greoaie cu un alt bărbat maşinal.  Apoi a intervenit acceptarea, o voce subtilă ce îţi spune în grabă că e posibil ca mereu să fie aşa. Poate că focul va rămâne mereu rece. Poate că e mai sănătos aşa. Au fost alţii înaintea lui, bineînţeles că au fost. Mai mult sau mai puţin înalţi, inteligenţi sau mai puţin, distractivi sau nu. Dar niciunul nu are atingerea lui, genul ce îţi ştie iubirea şi sensibilitatea. În loc să-ţi aprindă zgomote surde în suflet, goluri ce vor genera ecouri mult timp după asta , el, inconştient,  îţi trezeşte trupul mai mult ca niciodată făcându-te să vibrezi cu fiecare atingere. Am nevoie de asta, spunea ea. Şi totul era aruncat în turbulențe.

         Gătitul devine o distracţie mult prea mică pentru a acoperi reveria din a celebra o dorinţă ce o credeai de mult pierdută. Somnul e un hazard. Fie prea scurt, fie prea lung. Slujba îţi atârnă de un fir de păr în timp ce aşa zisele ore pierdute ţi le petreci imaginându-ţi cum te va săruta. Va fi brutal sau tandru? Va fi îndrăzneţ sau va trebui să faci tu primul pas? Şi când e prea devreme?

        Îţi asediează mintea şi corpul; flashback-uri din trecut ce dor, toată energia risipită, toate lacrimile şi toată confuzia stropeşte printr-o ceaţă de hormoni în doze mici; apoi corpul ţi se linişteşte. Încă o dată: vibraţii electrice ating praguri opuse, oscilând între o stare de extaz  mult aşteptată şi o teroare paralizantă- asta toată ziua. Și aţi avut doar o întâlnire, la dracu’…

Nu e prima oară când te simţi astfel, chiar dacă te-ai păcălit singură că va fi ultima, iar inima ştie asta mai bine decât propria-ţi raţiune. Ceea ce nu are niciun sens, dar nu aşa se simte?

Să asculţi de care inimă? Cea curajoasă ce a cucerit atâţia? Sau cea care mai degrabă s-ar retrage decât să verse mai mult sânge?

         Eşti pregătită să accepți un nou iubit? În regulă, picioarele sunt pregătite pentru asta? Obrajii? Abdomenul ţi se simte puternic? Acordă-i vreo câteva zile. Inima, dar tu?

Ca măsură de siguranţă…s-ar putea ajunge departe iar revenirea va fi grea.