Suflet pereche

Traversă acel spațiu al visului, bătut din toate direcțiile de vânt, fără a-și simți propriile mișcări. Un purgatoriu întunecat, înghesuit și ticsit de vechituri. Învăluit de o adiere rece ce îi biciuia obrajii,  timpul se scurgea încet, acul de la ceas  târându-se spre liniuța mult visată. Coborî scările într-o amorțeală mută de care se lovea zgomotul propriilor celule cenușii în frecare. Deasupra capului îi gravita o nebulozitate ce alcătuia un nor suspendat în aerul pe care-l respira, dacă nu mortal atunci puțin periculos, care dacă nu asfixiază, atunci îți lasă o înclinație pentru asfixiere.  

La început, nu a  înțeles nimic, doar o pulsație imobilă, un câmp nervos cu o siluetă dispersată și exagerată rătăcind printr-un spațiu dezorganizat. Întârziind, cu sufletul la gură, apăru o femeie frumoasă, cu ochii plânși. Chipul ei avea  trăsături comune cu ele lui, o asemănare organică ce nu apare în spațiu, ci în timp.

           - Vei suferi mult și zadarnic. Lumea pe care o cunoști te aduce într-o stare de panică. Nu ești în stare să explici nimic și atunci, singura ieșire pentru fericirea ta este să găsești o explicație pentru fenomenele ce coincid cu explicația ta anticipată. Să ai de ce să suferi și să nu suferi din pricina asta. Te manifești izolat, sub formă de rămășițe, imbolduri necunoscute și neînțelese nici de către tine însuți. Când ești strivit de propria ta trădare, emoția ți se concentrează într-un centru renăscut al realității. Un om atât de imoral merită câteva pagini virgine.

Organele îi erau arătate pe o planșă anatomică. Era încercat de o senzație de dedublare și separare a două părți dureroase, independente  care au început să se muște una pe cealaltă. Din această senzație fugitivă țâșni ideea că femeia nu se găsea în niciuna din aceste părți. Ea reprezenta dedublarea, ruptura, vidul care separa zgomotos cele două ființe. Era o abstracție, nici nu exista; atunci, de ce părea reală?

Își plecă privirea acum, ca și cum ar fi asistat la propria înmormântare. Închise ochii, simți cum amețește, patul rotindu-se de câteva ori în jurul propriei axe. Un reflex al unui vis sau al unui coșmar.

Contrast

         

          Tu distrugi şi suferi. Adesea te zăresc privind la ceea ce tocmai ai distrus, cum îţi doreşti să te opreşti şi să îţi admiri capodopera.Te opreşti, într-un final, dar cu un bisturiu ca un chirurg în râuri de sânge. Într-un mod atât de ciudat eu nu sunt pentru tine, sunt împotriva ta. Avem drept destinaţie două adevăruri. Te iubesc şi mă lupt cu tine. Tu, la fel. Vom fi mai puternici în iubirea şi în ura noastră.

         Când sub ochii tăi prind viaţă, te urăsc. Doresc să îţi răspund, nu cu slăbiciune sau cu o poezie stupidă, ci în aceeaşi notă similară cu raţiunea ta.Vreau să lupt şi, în aceeaşi măsură, să mă abandonez necondiţionat. Ştiai de la început că mă vei trece prin foc şi voi arde complet pentru a renaşte din propria cenusă. Îţi ador curajul şi durerea pe care o naşti în mine. Ador lupta ce o porţi cu tine pe care doar eu o pot înţelege pe deplin. Îţi ador sinceritatea tranşantă. Îmi poti simţi pasiunea când îţi examinez dorinţa neştearsă de pe buze ce se împrăştie ca sângele după incizie.

         Îţi aud cuvintele, îţi simt vocea cum vibrează în cea mai adâncă celulă a corpului meu ca o nouă formă de penetrare şi mă simt neputincios. Privirea ta îmi împinge corpul către visare. Mă amorteşti. Mereu ţi-ai amintit cum să-ţi întinzi aripile. Prima dată când mi-ai lipsit nici măcar nu te cunoşteam. Am gustat şi am trăit în spaţiul dintre corpurile noastre încă dinainte să te cunosc. Neştiind la ce să mă aştept de la tine am să-ţi cer tot, chiar şi imposibilul.

Condiție

Cu inerente degradari fizice, sunt expus, fără apărare în fața unor buze ce par că nu au sărutat un alt bărbat. Eliberezi in mine pulsiuni străine. O clipă de fericire e mai importantă decât o nemurire pustie. Sedus de o îndrăzneală debilă, ating cu mâna simultan atât infernul cât și paradisul cu o pasiune din care nu-mi revin. Păcatul devine o fatalitate. Ca să te regăsesc a trebuit să fiu departe de tine. Nimeni nu îți privește frumusețea cu o mai adâncă seriozitate ca imaginația unui copil ce se aprinde ușor. O artă complexă nascută din durere ce sfidează moartea.

 A iubi prea mult e un gest reprobabil? Zâmbesc, desigur, înduioșat, dar ca să răspund la orice  întrebare, trebuie să răspund ambiguu la toate. Emoția îmi este de o altă natură, îmi ataci cele mai intime fibre cu o sensibilitate echivalentă cu cercurile concentrice pe care le execută grațios o piatră aruncată-n apă. Nicio credință, pasiune sau obsesie, dacă este trăită până la capăt, nu poate fi rezonabilă. Născut pentru un dublu destin, sunt fericit în nefericire. Când încerci să îl privesc separat, își pierde din mister. Îmi creez propriul infern pas cu pas, cu o pasiune neînduplecată.  

Jumătațile de adevăr nu conțin uneori nimic adevărat. Când orice moderație ascunde o renunțare, excesul reprezintă singura cale spre a-ți îndeplini destinul. Și dacă adevărul este singura condiție a iubirii, atunci cât adevăr poate suporta un muritor?

Subiectiv

Memoria se voalează iar amintirile ce îmi țin loc de dietă răscolesc o dragoste simulacru sub o nostalgie îmblânzită. O pânză de ceață cobora peste stradă când am ajuns la ușa ei. Am atins cu degetele obiectul greu din metal și am bătut de ori două la ușa din stejar lucrată manual ferindu-mă de propria-mi reflexie din oglinda ce ocupă jumătate de perete.

Am intrat și timp de jumătate de minut am rămas blocat încercând să-mi obișnuiesc ochii cu semiîntunericul ce otrăvea încăperea cu dorințe inavuabile sub o nuanță sinistră. Două lumânări mângăiau sub o tăcere absolută un trup cu picioare desenate într-un contur imposibil ascunse sub ciorapi din mătase ciupiți obraznic de portjartiere negre din dantelă. I-am ascultat ecoul pașilor înceți și apăsați cu mișcări ca de felină. Noaptea avea ochii negri și ne privea cu indiferență.

Odată ce încep să îmi aduc aminte nu mai pot umbla pe vârfetele degetelor în jurul absenței ei. Când îți este întunericul compact  și însomnia albă, unele draperii nu trebuie deranjate. Liniștea nu umple goluri mai ales când singurele tăceri sunt lipsa atingerilor. Mereu mi-a fost frică de sfârșituri sau mi-a lipsit siguranța că le-aș putea supraviețui.  După luni de încercări, am eșuat în toate jocurile de nepăsare. Un exercițiu sadic sau  un manifest eșuat împotriva singurătații. Realitatea nu poate fi mai rea decât propria imaginație.

O noapte. Atât poți privi femeia ce nu se poate trezi de două ori în același pat. Cucerește și trădează cu aceeași abnegație. O păcătoasă lipsită de moralitate ce îți oferă posibilitatea să te amăgești că dragostea există și că sexul nu e doar politică. Nu știe că lasă urme, dar lasă fără să știe, și o face frumos sub forma unui bilet de „Adio” scris pe piele cu cerneală vie după ce a înmuiat penița într-o călimară strâmtă și elastică. Singurul mod de a scăpa de păcat este să-l comiți.

 Iubirea îmbracă de multe ori forme prozaice dar nu și pentru femeia căreia îi e ușor să trăiască la gândul că se poate sinucide oricând. Nu e nimic special aici. Povești de la sfârșitul lumii sau povești fără sfârșit despre o dorință ce a murit în propria satisfacere. 

Oblic

Probabil că izbutisem să dorm vreo două ceasuri. M-am ridicat în capul oaselor și m-am învârtit  de vreo douăzeci de ori prin propria-mi închisoare. Nu visam, sau dacă visam, atunci era posibil să îmi părăsesc trupul în vis sau în moarte, dar definitiv? Tot ce auzeam era o respirație iregulată a unor plămâni carbonizați și o perdea de ploaie ce îneca violent acoperișuri și străduțe sub o pătură neagră.  Am simțit că cineva era la ușă înainte să bată. Am deschis ușa pe întuneric și, lipit de perete prindea contur ceva ce mi se parea a fi un corp omenesc, îmbrăcat  într-o rochie neagră, destrămată. Lacrimi îi părăseau genele lungi și i se rostogoleau pe pielea înghețată. Și-a arcuit buzele vineți într-un zâmbet timid și, cu privire rănită ce m-ar fi urmărit până și-n Iad, a ezitat o formă de salut dar și-a închis ochii și m-a strâns puternic în brațe.  Sub o lumină difuză ce îi cufunda corpul într-o intimitate neglijentă, am dezbracat-o de rochia udă. I-am uscat părul și trupul cu un prosop moale și m-am întins lângă ea în pat. Cu o respirație scurtă și superficială a adormit cu capul lipit de pieptul meu. Simțeam, treptat, cum i se încălzește corpul și cum respirația îi prindea un ritm greoi. Credea că dorm când am auzit-o vorbind, în întuneric.

- Nu știi multe. Nu știi cum uitarea se încăpățânează să nu îmi fie prietenă. Am ochii deschiși și mă întreb câte  răsărituri de soare am să îți mai dedic. Îmi ating fața și trupul. Sunt mai mult de atât, pot simți dincolo de trunchi și membre. Nopțile încerc să adorm cât mai repede, somnul fiindu-mi singurul bilet gratuit spre amorțire. Îngerul din mine trăiește de prea mult timp în Iad. Pereții îmi sunt murdăriți de păcate, durere și rușine. Sunt inutilă în încercarea-mi de a privi în alți ochi pentru a înlocui dependența de tine în substanțe străine. Cum o fi oare să știi că cineva își umple fiecare dimineață cu tine și, mai ales, cum naiba ți-ai făcut atât de ușor loc în mine? Mă torturez cu întrebări ce nu își găsesc răspuns și cu promisiuni de uitare. Ai ales să pleci când ai citit disperarea de a nu te pierde din mine. Nu am un glas suficient de puternic pentru a mă face auzită. Gândurile mele ți se vând atât de ușor încât ajung să cred că nu mi-au aparținut niciodată. Speram să îmi simți dorul și să te oprești măcar o clipă din drum, din mersul tău demn și mândru, suficient cât să realizezi că zâmbetul meu, nelipsit de pe față, nu reușește să îmi convingă tristețea din ochi să dispară. Tu trăiești,  în timp ce eu tânjesc să îmi acord o nouă șansă la viață. Nu știi că aș fi putut să trăiesc doar din tine. Niciodată nu vei fi al meu, ești prea tragic pentru asta. Noaptea e trecătoare, în schimb nevoia mea, nu.

Amorțită.

           Miez de noapte sau chiar trecut de el cu vicii din trecut ce se îmbinau armonios cu un pahar de vin. O terasă de la etajul opt. O melodie melancolică și un trup dezgolit cu pupile de cafea. Frumusețea părea a-i fi un grafic desenat pe hârtie milimetrică.  Genele de sus i se amestecau cu cele de jos, își comparau curbura neagră, apoi se părăseau ofensate oferindu-mi o nouă dimineață cu fiecare clipire.

            Vorbea îndelung, risipind printre buze pline un fum alb, visător, cu o privire mult prea pierdută pentru a i se putea prinde. Cuvintele mi se umpluseră de stângăcie și tremurau de emoție. Sublim să te ascunzi în spatele unei tăceri amorsată de un copil crud. Blestemul meu cu sâni miroasea a dorință. Distanţa dintre trupurile noastre era de câțiva pași.

         - Tu nu poți trăi după regulile nimănui. Fidelitatea literară îți este complet străină exceptând inerenta fidelitate către bărbatul care te posedă. Pot afla doar ce vrei să îmi spui. Nu poți fi văzută goală fără să fii dorită. Cu o încredere fizică și o timidă seducție pari tânără, chiar dacă vorbele îți fac parte dintr-o epocă de mult uitată. Traiești intr-o lume întelectuală rece în care singurul personaj distinct esti tu însuți. Impulsuri îți ies în rafale cu o disperare infantilă. Jumătate femeie, jumătate copil. Un pat de carne cu piele întinsă așternut pe un suflet în mizerie din lipsă de provocare. M-ai făcut să înțeleg că și a nu suferi tot a suferi înseamnă. Obișnuiam să îți scriu, ții minte? Într-o lume de amintiri, nu este nevoie de străini.

Poate într-o altă viață...

Portret

Sunt încă obsedat de ideea că astăzi voi scrie, acționând unui impuls nevrotic într-un delir simulat . Cuvintele se joacă deasupra mea ca un violent atașament către durere într-un mormânt plin de viață. Arta omenească se scrie cu un tremur cald  al venelor în momentele în care suntem condamnați să fim singuri cu noi înșine. Dacă aș fi cu adevărat nebun, aș scrie amuzat  despre vechi siluete consumate în rochii din dantelă neagră cu sâni ce respiră zgomotos.

Trebuia să plec, dar am ramas, fixând un minut cam cât o noapte o pereche de ochi negri ce mă căutau fără să înțeleagă. Un nebun nu poate privi astfel. Dinții îmi erau mai strânși ca niciodată, puteam respira doar printre coaste. În haosul întunecat, un înger pe o suprafață de gheață cu păr dezordonat și spate dezgolit ce trezea noaptea cu iluzii amețitoare. Buze pline  tremurau în dreptul umerilor mei cu un strat de seducție timidă. Emoția trăirii naște o otravă letală. Ce splendidă închisoare este trupul tău.Ti-am povestit vreodată despre tine?  Nu credeam că până și creierul meu se putea îmbolnăvi de propriile cuvinte.

Demonii din spatele zidurilor mele își acordează instrumentele, dar astăzi am un motiv să merg mai departe. Plutesc invariabil, chinuindu-mă cu modul în care nu poți face nicio mișcare ce nu reverberează adânc în ființa mea.