Tăcere

 Când am întâlnit-o îi mureau atâtea gânduri nespuse pe buze. Îi străluceau ochii a inteligență. Un chip de o naturalețe înspăimântătoare, construit din detalii și unghiuri favorabile ce formează desene capricioase, mi-a distras atenția rațiunii. Poate ăsta a fost cazul ospătarului ce, blocat la privirea unei emoții istorice, a spart două pahare în fața noastră. O cicatrice superbă îi stă poziționată lângă sprânceana dreaptă. După cum arată, pare că se bucură des de mângâieri.

 Nu cred că a fost ceva neobișnuit în a noastră discuție. Coincidențele de gânduri curgeau, pur și simplu, ca și cum am fi descoperit secretele lumii împreună. Felul în care am perceput trecerea timpului a fost unul complet greșit. Nu ne scriem în mod egal povestea vieții;  avem nopți, pasiuni și sexe diferite. Ar fi mai util însă să alunecăm în ritmuri primare de dorință, bucuroși să descoperim că avem atât de multe cuvinte să ne spunem.

Prabușită în universul ei, în procese vinovate de constință, profitam prin pretexte stupide să o strâng în brațe, în momente demne de a trece pragul veșniciei. Îmi simțeam neputința la simpla evocare a unei relații de care a tras până când i-au fost epuizate și iluziile. Un război pierdut din start. Probabil că un alt bărbat, cândva, o va distruge definitiv până vor îmbătrâni frumos de mână.

Întoarcerea acasă s-a făcut fără niciun cuvânt, doar o strângere de mână a două lumi paralele ce împart bancheta din spate a unui taxi fără să se cunoască. Mi-am încheiat nasturele sacoului și, golit de orice zâmbet,  i-am deschis portiera. Neîndemânatic, i-am trecut mâna prin păr și i-am prins buzele într-un sărut de rămas-bun. Și-a plecat privirea, evitând-o pe a mea, ca și cum și-ar fi pierdut cuvintele și încă le căuta. Adevărurile se spun tăcând.

Tentația masochistă a memoriei nu mă lasă să-i uit prezența abia șoptită. Gândurile mi-au devenit zgomotoase dar i-am promis că nu am să o mai caut. Am aprins lumina pentru a întrerupe un vis dar noaptea se întinde chinuitor și absurd  în fața mea și nu pot  face nimic. Totul este temporar, chiar dacă durează o viață.

Nevroză

Am o inima de clovn, mutilată de alcool, singurătate şi disperare. Nu înţeleg de ce se grăbeşte spre nicăieri. Privesc viaţa fără nicio aberaţie cromatică. Oscilând irizant între demență și normalitate sunt stăpânit atât de către Diavol cât și de Dumnezeu;  fiecare îşi primeşte partea din mine. Ca o barcă cu cârma ruptă plutesc în derivă blocat în explicația goală a unei iubiri pierdute.

 Aruncat în vicii ca pe un câmp de luptă calc pe cioburi de sticlă iar sângele de un roșu închis se prelinge pe podea trasând o hartă a durerii. Nu e nimic dacă foloseşti o culoare ţipătoare pentru o intenţie atât de sobră. Ca un subversiv fanatic, mă revolt să atac totul, inclusiv pe mine. Nu pot fi înțeles din poze, v-ar trebui un ochi mult mai obiectiv decât o lentilă.

 Un nevrotic autentic ce a eșuat să-și construiască o lume pentru sine. Am murit atâtea morți încât sunt imun acum la viață sau la moarte. Știu atât de multe și atât de puține. Îmi ajunge pe retină doar o fereastră murdară ce redă o asociere de siluete denaturate, cu expresii  vulgar de precise, și un vacarm produs de bărbaţi ce ambalează motoare în gol. Acum, când colecționez trupuri și mor atât de repede, ce mai contează ale cui sunt coapsele?!

Trag draperiile şi îmi las ochii să se odihnească în distorsionări de realitate. Lumina zilei îmi alterează sângele. Începe să se simtă primavara astăzi, nu-i așa?!

Teatru

În fiecare noapte cortina cade pe scena vieții ei. Şi, când totul e distrus, rămâne în faţa publicului cu o mulţumire absentă. O plecăciune înainte ca actrița să se retragă cu un mers nesigur în culise unui teatru murdar. Aplauzele gălăgioase atestă faptul că i-a mai păcălit încă o zi. Își scoate costumul și masca și se privește în oglindă scrumând cu dezgust o țigară umedă ce arde între teroare și ironie. Lumea realului şi a falsului se află undeva în spatele ei.

Trupul ei firav trebuie să susțină greutatea a două ființe. Trece, fără să își dea seama, de la o scenă, de la o viață, la alta. O privire scurtă de deznădejde și disperare o fixează. Reflexia ciudată poartă un zâmbet capricios al unei memorii  uitate între clădiri înalte și opere de artă. Femeia și masca, doi rivali atemporali. Propria-i poveste s-a pierdut într-o fuzionare indisolubilă cu viețile altora. Oamenii fug atât de tare de ei înșiși, încât își caută salvarea în amestece confuze de siluete.

O copie fără umbră a trecutului încearcă să îi rupă corzile vocale cu țipete așa cum o bucată de sticlă ascuțită scrie pe o foaie de hârtie. Ca o marionetă prinsă cu sfori într-un cerc al manipulării masca îi permite să danseze într-un joc fatidic al puterii. Unica regulă este aceea că nu există reguli. O femeie frumoasă, cu păr negru de o nuanţă pură ce salvează un trup ca să ucidă un suflet în straturi adânci de conştinţă mizerabilă. Ea ştie ca nu poate schimba nimic, nici măcar pe ea însăşi.

Pereții lumii cedează, teatrul arde, iar actorii continuă să își declame rolurile. Să trăiești în iluzie sau dincolo de ea?

Scrum

E trecut de miezul nopții iar eu urmăresc umbrele păcatelor pe pereţii imaculaţi ai unui apartament ce miroase a scorţişoară. Îmi arde întregul corp. Egalitatea imensă a gândurilor îmi contrastează cu liniştea ce cutremură pereţii. Pe masă zace o cină rece şi o sticlă de vin roşu. Nu am închis un ochi iar el nu este aici. Fixez ceasul ăla blestemat, neștiind ce arată. Nu am putut niciodată să stau prea mult timp singură în pat, dar am hotărât să încerc.
          Câteva pahare de vin mai târziu, o cheie e întoarsă încet în broască. Sunt trezită de scârţăitul parchetului capturat între ferestrele larg deschise. S-a oprit în faţa mea, privindu-mă inert în ochi. A ezitat un cuvânt ce a sfâşiat întunericul îmbibat în miros de tutun dar s-a pierdut, compensând timid cu un zâmbet ce trăda o tristețe apologetică. Până şi propriul trup îl trădează.

    Cămaşa albă atârna pe el lăsând cu ușurinţă să se vadă două urme de buze roşii pe guler. Un alt trup folosit de el şi stricat. Treizeci de ani nu au reușit să schimbe mare lucru. Nu mai simte nimic.

    Fără rămas bun, fără bagaje, fără  rimel întins de lacrimi, i-am întors privirea în toiul nopţii trântind uşa în spatele meu. Mai bine nu despachetam. Cu garda jos şi capul plecat a resemnare, tocurile înalte îmi plângeau, într-un ritm primar, pe gresia lucioasă  a coridorului. Nu aş fi suportat să îi privesc chipul la lumina zilei.

   Nu ştiu unde plec, nimănui nu-i pasă, nici măcar mie. Nu mai am nimic de împărţit acolo. Plec goală, fără poveşti, fără trecut, de un alb imaculat, exact ca pereţii apartamentului său. Nu mai e loc în gândurile mele și pentru el. Odată ce au fost închise, anumite uşi trebuie să fie bătute-n cuie.

   Deschid sufletul străzii şi, cu o mână tremurândă printre zeci de carcase cu cearcăne, reuşesc să opresc un taxi. Mereu am retrăit în cele mai adânci cotloane ale minţii mele scenariul. 
           -   La aeroport, vă rog.

Tablou

-    Și acesta?

-     Este ultimul lui tablou.  Observați modul în care culorile vibrante, adesea ireale, se îmbină   cu exuberante trăsături de penel?

-     De ce nu văd nicio femeie în toate picturile lui, era misogin?

-     Un singur trup de femeie a așternut pe pânză și de atunci nu a mai pictat niciodată una.

-      Care îi este povestea?

Cu sete de durere a lovit în ea până când nu a mai curs nimic, până când i-a înțeles și cuvintele pe care nu i le spunea.  Puncte de suspensie scheletice, atât i-a rămas din promisiunile pe care i le-a cerșit cu lacrimi rostogolite pe gene întoarse.

Își plânge moartea în alte copile tragice, tinere, dar fără gust. Nu mai poate oferi  nimic, niciodată, nimănui. Nici măcar acelaşi zâmbet condescendent când își priveşte următoarea victimă din poziţia misionarului. Aşternuturi murdare schimbate cu altele şi mai murdare.

  -    Nu te poţi pierde în alte inimi cioplite cu dalte vechi, ruginite, nu-i așa?!

         Singur, captiv între două universuri, zilele îi trec peste piele cu aceeași ușurință cu care își plimba degetele lungi pe spatele lui în diminețile începute mult prea târziu. Limbajul corpului său e teribil.  Cu timpul, mersul acesta bizar și circumspect, îi va deveni un pas normal. Mirosul vital al altor  trupuri nu suscită în el decât o ușoară scârbă.

Ca într-o ironie proastă, i-a rămas doar tăcerea, cea pe care o simţea atunci când tălpile ei goale atingeau uşor geometria regulată și hipnotică a parchetului  cu miros de stejar.  Picături de întuneric i se scurg din minte în plăceri carnale pierdute pe buze din ce în ce mai reci. Nu se poate lupta cu nimeni și cu nimic, doar să asiste la propriul masacru. Atât de crud, fără milă, neiertător.

Acum pictează, bea, și privește cu groază cum cea care îi aduna toate gândurile își vinde șoldurile la preț de dragoste și cum un alt bărbat îi deschide portiera mașinii.

                -   Nu există regrete pure.

Terapie

Un contrast între un ten măsliniu și o rochie neagră îi apare la ușă. Frumoasă şi crudă, dar mistuită de pofte inavuabile, privea pierdută într-o pereche de ochi negri ce o dezbrăcau de gânduri.  O prinde ferm de încheieturi şi o trânteşte de perete. Buzele îi sunt captive într-un sărut de o violență stăpânită. Rochia îi atinge podeaua dezvăluind un trup perfect cu pupile agitate. Îşi  coboară mâna rece și îi atinge sânii afișați vulgar, trezindu-le toate terminaţiile nervoase.

O întoarce cu spatele şi o apleacă uşor, privind satisfăcut modul în care i se îmbinau coapsele în curba pe care i-o desena corpul.  Îi dă chiloții la o parte și o atinge cu limba în locul cel mai umed dintre picioare.  

Îşi face loc în ea, torturat de unghiile ce lăsau o operă de artă pe un spate atât de avid de durere. Prizonieră în modul în care o lovea adânc în pereții ei interni își mișcă spasmodic șoldurile încercând să scape din strânsoarea cravatei ce îi luase pielea din jurul încheieturilor.Pereţii sunt martorii unor corpuri ce se doresc violent și se consumă impulsiv cu o plăcere sadică. Orgasmul nu îi întârzie să apară, amestecându-i forța și isteria într-un tremur puternic. Chipul ei, de o frumuseţe brutală, trădează o vulnerabilitate neașteptată.

Noaptea trecuse iar ea era îmbracată să plece. Pereți murdari de ruj, lucruri aruncate la voia întâmplării și aşternuturi chinuite. Dimineaţa încă nu poate suporta imaginea unor trupuri obosite de păcate adânc săpate-n piele.

      -  E uşor să pleci satisfăcută, nu?

      -  Nu te cunosc deloc.

Îngheț

 Convulsiile mizerabile ce se împăturesc în monștri tăcuți de durere își merită din plin pastila amară de la 7 seara. Mi-am aruncat paltonul pe mine, mi-am îndesat bricheta şi ţigările în buzunar şi am închis uşa din metal în grabă, ca într-o dramă proastă. Cu respirația întretăiată și mâini tremurânde am reușit cu greu să îmi scot o țigară din pachet. Fumul ce îmi carboniza plămânii se amesteca armonios cu fulgii de afară.

 E luxoasă și rece capitala. Îmi place mirosul iernii aşternut pe mulţimea de paşi grăbiţi de pe străzile de un pustiu sumbru şi mort. E mult prea frig, îl simt adânc în coaste. Se pare că natura îşi formează o întreagă armată de sclavi împotriva mea. Cu sufletul greu, mai greu decât zăpada ce apasă tăcut clădirile gri, m-am întrecut pe mine încercând să nu întârzii la întâlnirea cu un dezastru pe tocuri înalte.

-          Ți-am simțit lipsa cumplit.

-          Eu nu și, într-o notă de sinceritate, am fost îngrozitor de infidelă iar tu conduci prea repede.

      N-am avut de ales, am plecat şi nu am întors privirea. Ea zâmbește numai după ce a luat o viață. Am plătit atât de scump prețul neascultării propriei mele terori. M-am întors acasă şi am rupt câteva pagini. Nu mai simțeam frigul, nu mă mai usturau plămânii, nu mai simţeam nimic. Unele morţi pur şi simplu nu pot fi îngheţate.

Fiecare început îşi are locul în sfarşitul cuiva şi ceea ce este îngrozitor despre moarte este faptul că eşti complet singur.