Complementar

        Îmi vorbea despre cât de inevitabil este să faci alegeri greşite când resortul tău interior e dat peste cap şi am realizat ce făcusem. Am destabilizat o fiinţă atât de autentică în emoţiile ei, atât de întreagă, de abundentă în trăiri. Fără nicio urmă de sentiment în glas mi-a spus cât de mult mă urăşte când tac, în timp ce-şi strângea cu grijă părul ca să-i închid rochia. Parcă mă auzeam pe mine în vremea când ea nu-mi întâlnise încă privrea. Eram una dintre alegerile alea proaste, poate cea mai nocivă, dar cine i-ar fi rezistat?! Zâmbea nesigură, de parcă-şi cerea scuze că mă tulbură. Dezarmantă prin modul în care se lăsa condusă doar de instincte, pe când eu eram atât de tăios în raţiunea mea. Era o vreme când credeam că e stupid să te laşi în voia unor lucruri ce nu ţin de palpabil, de material. Atât de puternic, urmărind cu lăcomie în fiecare cucerire satisfacţia de a controla, de a manipula, totul  pentru a ascunde faptul că eram la rândul meu lipsit de conţinut, tocmai păcatul de care îi acuzam pe toţi ceilalţi. Asta înainte să-i învăţ fiecare linie a trupului de parcă îmi aparţinea, cu mult înainte să fiu copleşit de modul în care-mi imita, fără să conştientizeze, până şi modul de a-şi privi cu satisfacţie rănile lăsate pe cei pe care îi iubea. Am lăsat-o să plece atunci când am realizat că pe cele cauzate de mine le preţuia cel mai tare.

Prin ochii ei

Cât despre EL, n-aş şti de unde să încep să-i conturez o imagine cât mai fidelă realităţii.
Am simţit mereu că fuge de lucrul pe care, inconştient, îl caută cu violenţă. Iubire, acceptare... aşa că am devenit locul în care se retrăgea pentru a se reface, ştiind că mă va lăsa goală, fără substanţă, dar era impregnat în fiecare celulă din mine şi nu-mi rămânea decât să-l aştept.

L-am căutat în alţii ce căutau la rândul lor, altceva. N-au reuşit decât să adâncească golul pe care-l lăsase cu bună ştiinţă. Alte buze, alte trupuri pentru care simţeam doar dezgust pentru că făcuseră greşeala de a nu-i aparţine. Era, la rândul lui, o sumă de decepţii; emana uneori atâta durere încât îmi venea să-i acopăr fiecare rană cu sărutări, să-i promit că orice ar fi, voi fi acolo, deşi ştiam cât de puternic este. Îi iubesc curajul, tăria de caracter, demnitatea de care dă mereu dovadă, dar am momente când îl urăsc în aceeaşi măsură. Pentru momentele când e lipsit de empatie, pentru că scuipă ură, la rândul lui, pentru că nu se vede cum îl văd eu, dar de cele mai multe ori doar pentru că e târziu şi nu e aici. M-au fascinat mecanismele fine ale minţii lui însă avea şi un trup ce reuşea mereu să-mi trezească cele mai viscerale dorinţe. A văzut in mine, prin zidurile pe care le ridic, prin detaşarea mea aparentă, prin rolurile pe care le jucam pentru ceilalţi. O dimineaţă de august, miros de citrice-n aer, acorduri ce se împletesc atât de plăcut cu paginile unei cărţi bune citite în braţele lui, şi as putea să scriu despre EL fără încetare.

Bărbatul perfect

Este într-o continuă competiţie cu el, nu cu alții.

Își cunoaște mecanismele ofensive și nu îi este teamă să facă uz de ele atunci când se lovește chiar şi de la depărtare cu o prezență amenințătoare.

A înteles că a obține prin muncă oferă mult mai multă satisfacţie decat a primi fară efort.

Se şi lasă cucerit , nu doar cucerește !

Îţi devorează sufletul în cuvinte, nu doar trupul cu atingeri.

Reprezintă bărbatul ale cărui vene transporta pasiune, nu doar sânge.

Al său zâmbet dărâmă de pe tocuri orice prezenţă feminină ce dorește să-și revendice titlul de stapână.

Parfumul lui ţi se tatuează pe piele şi îţi respiră în suflet.

E bărbatul a cărui atingere o simți chiar dacă nu e lângă tine.

Vocea sa rezonează în noptile mai reci decât gheața din paharele de vodka.

Nu umple 100 de pagini cu explicaţii inutile ci suflete cu dorinţe.

Timpul se opreşte în ochii lui.

În ţara sufletului său te soarbe prin toată pielea si te respiră cu toată carnea.

E ca un cutremur dezastruos într-o zi de primavară ce nu lasă soarele să-şi plângă victimele.

Te face să te simţi singura femeie de pe pământ.

Te poţi simți pe tine prin el.

Cum o văd eu.

         Dragostea nu te face întotdeauna fericit, dar te face mereu mai bun. Fericire în nefericire. Dragostea e imperfect imposibilă. Dragostea îşi plătește facturile la timp dar uită de aniversarea ta. Îți cumpără nelipsita înghețată cu caramel pe drumul spre casă dar o lasă în mașină. Refuză să-i schimbe scutecul bebelușului dar pierde ore în șir legănându-l până adoarme. Nu îţi scrie poeme şi nu acordă discursuri romantice, dar când ești trist spune mereu lucrul ăla potrivit. Rareori se gândește să-ți cumpere flori dar întotdeauna își amintește să-ți conecteze telefonul la priză în timpul nopții.

        Dragostea înseamnă iertare. Dragostea te lasă să scapi cu multe. Îți acordă iertarea chiar înainte de a întreba și, mai mereu, îți solicită scuzele umile. Dragostea știe că va lovi în tine și te va durea. Dragostea eșuează, iarăși și iarăși, dar crede că fiecare minut este o nouă șansă să o faci cum trebuie.

Dragostea uită. Uită cuvintele și rănile vechi și, chiar și când își amintește, își amintește să rămână bună. Dragostea îți poartă cel mai mare razboi al vieții tale și apoi, chiar după, îți cumpără o cafea cu lapte și își împarte și ultimul pătrățel de ciocolată cu tine.

        Dragostea îți înțelege slăbiciunile. Nu te ia peste picior când îți este frică să conduci sau când devii irascibil că îți este foame. Știe că îți place să îți bei ceaiul foarte, foarte fierbinte. Se asteaptă mereu să te plangi că te-ai ars la limbă mai târziu. Dragostea va avea răbdare cât timp îți tai etichetele tricourilor ce mereu îți zgârie gâtul. Își păstrează tăcerea când nu ai chef să vorbești. Dragostea râde strident la glumele tale proaste de la petreceri pentru a nu te simți jenat. Dragostea e loială.

          Dragostea e programată genetic să te admire necondiționat. Crede în tine. Îți este alături când decizi să scrii o carte, să te faci bucătar sau  pictor și încearcă să te ajute să îți atingi targetul. Îți va edita primele capitole lamentabile, îți va mânca omleta groaznică și va saliva la sânii tai pictați pe prima pânză. Nu îți poartă pică atunci când eșuezi. Te încurajează. Dar pentru că ai nevoie uneori, îți va cere să încetezi când devii insuportabil și încerci să lovești în alte persoane. Dragostea îți schimbă percepția frumuseții. Dragostea îți atinge părul grizonat și îți urlă cât de bine îți stă. Dragostea cântă “Îmi plac posterioarele mari și nu pot minți”. Dragostea știe că ridurile îți devin prieteni apropiați. Dragostea te învață să găsești obișnuitul, extraordinar. Dragostea nu e un substitut pentru visare și nici nu îți cere să trăiești într-o versiune fantastică a ta, pentru că dragostea se împletește perfect cu realitatea. În viața reală, dragostea știe ca sunt zile bune, zile rele și o grămadă de zile de mijloc. Dragostea trece prin toate, câteodată cu stil și pizza, în alte zile cu lacrimi și amărăciune. Dar în final, trece.

         Dragostea îți întoarce ideea de umanitate cu susul în jos. Crezi că ai cunoscut o persoană ca apoi să realizezi de câte este în stare de dragul iubirii, cât de departe își va întinde propriile limite pentru a ține de persoana pe care o iubește.  Dragostea te face martorul divinității. Dragostea e fluidă. Se schimbă cu timpul în expresie și manifestare. Va fi o scanteie, un foc mistuitor sau goluri în stomacul tau într-o zi. Ani mai târziu, va semăna cu o zi cuminte de primăvară, un simț al stabilității solid ca o stâncă și golurile din stomac pot fi usor traduse prin indigestii. În fiecare zi dragostea se schimbă iar tu devii o versiunea a ta de care nu știai că există. Expandat, întins cumva. Dragostea nu-ți rupe inima. Te deschide, ca mai mult să  poată intra în tine.

        Dragostea e o alegere. O alegi în fiecare zi, în fiecare minut. Dragostea e sacrificiu, compromis, toleranță și o grămadă de cuvinte înfricoșătoare. Uneori dorește să plece dar întotdeauna rămâne. Uneori vrea să te omoare ca apoi imaginându-și singuratatea îngrozitoare, renunță. Îți întoarce spatele numai pentru a te privi din nou după. Se îngroapă în însăși ființa ta ca tu să nu știi vreodată de unde începe și unde se termină.

           Dragostea e un paradox. E stranie și grațioasă. E forțată și naturală, ușor teribilă și absolut hilară. Este liniștitoare. E salbatică. Te rănește și te vindecă. Este gentilă și dură. Este confuzie și claritate. Te face mai puternic și vulnerabil. Te leagă de pamant pentru a te face să zbori. Este rară ca o perlă și comună ca respirația. Dragostea e  fioroasă. O decizi ușor și, la fel de ușor, o poți trece cu vederea, dar, dacă stii prin ce lupă să o privești, este uimitoare.

          Dragostea e frumoasă, e necesară și, dacă îi permiți, instinctuală; dar niciodată nu va fi ceea ce crezi tu. Mereu e mult, mult mai mult.

Reminiscenţe

   
     Copii fiind, ne autoconvingeam că monștrii ne ocupa locul din dulapuri. Mai mult ca sigur, odata cu venirea nopții, pericolul ne-ar fi găsit. Ne grăbeam tremurând în pat și ne înveleam în pătura magică. Îmbrățișam animaluțele de pluș pentru a ne proteja. Ne mențineam starea de veghe pe decursul a câtorva ore bune, cel mai fin zgomot traducându-se în urechile noastre în sunete de gheare de sub ce veneau de sub patul nostru. 

   Eram vânați de monștri imaginari și nu ne era frică de cine știa asta. În timp am învățat trucuri ce țineau monștrii departe - Lampa ce ținea departe întunericul, păturile magice ce ne protejau de orice rău.      

Pe măsură ce am crescut, monștrii au devenit din ce în ce mai transparenți și, pentru o perioadă limitată de timp, eram liberi.

Însă, fantomele ne vor regăsi cațiva ani mai târziu. Bântuindu-ne mințile, de data asta, în loc de dedesubtul patului. Fantomele Regretelor și a timpului trecut. Fantomele cuvintelor rămase nespuse și a momentelor pierdute pentru totdeauna. Suntem bântuiți de amintirile persoanelor dragi  pierdute, bântuiti de ”Ce ar fi fost dacă?”, “Ar fi trebuit să fie”.

Vedem fantome mereu în preajma noastră. Numai că acum le spunem amintiri.

   Aparența unor fantome ne arcuiește buzele într-un zâmbet și ne încălzește pe interior. O soaptă de argint a trecutului ce îți fulgeră mintea lăsând o emoție placută în spate. Adesea, cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât suntem mai bântuiți. Aruncăm amintirile în spatele unor uși închise în cele mai adânci cavități din sufletul nostru, dar, complet aleator, fără vreun avertisment, ele se eliberează și plutesc ocupând prima poziție dată de conștiință. Nesolicitate. Nedorite. De nerefuzat. Uneori înfricoșătoare ce mai mereu reușesc să ne trezească cei mai adânci monștri. Amintirile unor persoane pe care nu le vom mai avea vreodata în preajmă, ale momentelor pierdute în vântul cu care timpul ne-a măturat memoria și regretul ce ne înfunda gâtul și se scufundă adânc în stomac. Fantomele din aria își fac apariția neinvitate și mai mereu sunt de neoprit. E ca si cum Boogey Man s-a săturat să zacă sub pat și și-a stabilit reședința în cele mai adânci colțuri ale minții noastre.

    O lecție pe care am învatat-o recent e asta; fantomele trecutului fac atat de mult parte din tine cât fac și sentimentele pe care le generează. Câteodata subconștientul simte nevoia de a le elibera și de a petrece ceva timp cu ele, chiar dacă prezența lor aduce numai suferință, regrete sau sentimente copleșitoare de pierdere    - ele sunt fantomele tale. Ele sunt lecțiile din care trebuie să înveți; sunt momente din viața ta ce trebuiesc revizitate din când în când pentru a te putea împaca cu ele.

Sunt conștient că nu se va întâmpla peste noapte, dar, într-un final va avea loc, îmi voi găsi pacea.

Fac parte din noi. Dacă le vom permite în continuare să ne bântuie și să ne umple cuvintele cu tristețe- nu vom putea găsi niciodata stropul de fericire.

   Cheia este să nu petreci atât de mult timp printre fantomele trecutului încât să uiți să trăiești aici, acum.

Unii oameni pe care îți este dat să îi vezi, poartă trisțea monstrului pe umeri ca o eșarfă.

Ochii lor au tenta aceea de intuneric și aerul din jurul lor este greu. Dacă sălăsluiești prea mult timp prin cimitirul clipelor trecute, devine aproape imposibil să pleci. Nu ești împăcat cu fantomele ce continuă să te bântuie într-un mod frenetic. Nu le-ai eliberat suficient pentru a cunoaște și cealaltă parte a vieții.

Toți avem fantome ce ne dau târcoale. Ne reamintesc în permanență că am fost iubiți, că am trăit și că, uneori, nu există un happy end. Ne amintesc de momentele prin care am trecut și de lecțiile învățate. Sunt memo-uri de care avem nevoie pentru a ne focusa pe prezent și pe viitor. Ne reamintesc să fim mai buni, să facem mai bine și să iubim fără eșec. Ne arată că atât timp cât nu ne putem schimba trecutul, putem al dracu ` de bine să ne schimbăm viitorul. Fantomele trecutului ne bântuie pentru a ne ajuta să ne găsim liniștea. E de datoria ta să ajungi acolo.

Echilibru

     Bărbatul apare din spatele unei cortine chiar în centrul arenei, strălucind în lumina reflectorului. Mulțimea aplaudă și ovaționează cât timp își face plecăciunea complezentă îndreptându-se apoi către o scară la capătul arenei. Lumina strălucitoare ce îi cade pe trup îi trădează fiecare mișcare.

     Când începe să se cațăre pe scară un „shhh”se ridică deasupra spectatorilor amuțind mulțimea ce părea că își ține respirația. Când bărbatul atinse platforma, aflată cu mult deasupra tuturor, se opri și își aruncă privirea asupra arenei amuțite. Putea simți frica, speranța și asteptările tuturor. Nu numai că va traversa întreaga arenă pe o sârmă subțire la 50 de metri în aer dar va face asta fără o plasă de siguranță. Presiunea se acumulează și devine conștient că trebuie să continue. Temător își plasează piciorul drept pe sârma rece din metal și își începe călătoria.

     Apoi mă trezesc. Eu eram bărbatul ce se găsea sub lumina reflectoarelor în fața unei mulțimi de oameni, fiecare cu așteptări diferite de la mine în timpul în care pun picior după picior pe sârmă.

     Încet, plasându-mi un picior în fața celuilalt mi-am terminat încercarea, știind că dacă mă voi împiedica sau mă voi apleca prea departe voi cădea și nu va fi nimic sub ce mă va prinde.

Știam că trebuie să fac primul pas in necunoscut cât timp îmi doream un nou capitol în viață. Puteam simți neliniștea spectatorilor nascută din incertitudine. O parte din presiune mi-o exercitam de unul singur iar cealaltă parte provine de la persoanele ce îmi populau viața. Știam că trebuie să fac primul pas pentru a mă regăsi. Asta pentru a acorda un caracter previzibil viitorului ce jonglează cu propria-mi viață. Fără plasă de siguranță sau fara retry level, tuturor ne e teamă să nu cădem.

      La un moment dat, cu toții trebuie sa renunțăm la certitudini și să ne agățam prin orice mijloacele de sârma vieții încercând să ne menținem echilibrul cât timp suntem în afara zonei de control ce ne împinge si ne trage în toate direcțiile. Mereu purtăm o luptă în care încercăm să ne păstrăm traseul și să nu atingem pamântul. Dar nu întotdeauna forțe exterioare ne amenință să ne dărâme de pe sârmă. Uneori o facem de unii singuri. Viața constă în plimbări zilnice de-a lungul sârmei. Prea departe de stânga și vom cădea în adâncurile disperării; prea departe de dreapta conduce la un comportament compulsiv, amandouă putând duce la o prăbușire neașteptată ce va cere luni de disperare pentru a putea fi depășite

Suntem singurii ce putem controla dacă ne menținem postura verticală atât timp cât nimeni nu poate lua sub tălpi sârma vieții pentru noi.

      Viața reprezintă doar un act de echilibristică iar lipsa plasei de siguranță este realitatea. Vor exista mereu momente în care te vei scoate conștient din echilibru focusându-te prea mult pe părți negative încât vei fi tras în jos. Încercarea de a te încărca cu atât de multe lucruri cu care trebuie să jonglezi îți va mări greutatea până în momentul în care un declin va fi singura variantă posibilă.

Nu ar trebui să ne temem de greșeli, progresul a fost clădit pe suferință. Nu ar trebui să găsim calea greșită de a face lucrurile. Nu există eșec, există doar feedback. E doar un pas în plus ce te ajută să îti găsești echilibrul. De fiecare dată când cădem, ajustam fiecare parametru. Acorzi atentie fiecărui lucru ce te dezechilibrează și iei măsurile necesare pentru a evita în viitor.

      Viață reprezintă un salt fără parașuta de la 10.000 de metri, fără asigurarea că nu îți va sări nici măcar oja de pe unghii când vei prinde impact cu solul.

      A încerca să îți menții un echilibru perfect în viață e extenuant. E uneori atât de tentant să renunți. Să te înconjori de suferință și durere. Să nu te ridici de frica, putând cădea din nou. Îți paralizează abilitatea de a merge fără teama de a cădea dacă nu vei încerca niciodată. Baby steps -- se ridică, e trântit la podea, se ridică din nou, iarăși cade, de fiecare dată fiind mai aproape de a reuși. Trebuie să găsim căile proaste pentru a le vedea pe cele ce funcționează pentru noi.

      Fiți propriile voastre plase de siguranță. Folosiți-vă de propria forță și experiență pentru a amortiza căzăturile, dar faceți uz de propria inima pentru a încerca din nou. La urma urmei, viața adesea este însăși un circ, nu credeți?! În unele zile sunt convins că sunt blocat într-un cort de ciudați, dar ăsta e un cu totul alt blog.

Control

           Iubirea este experiența unei duble rătăciri, este mecanismul reflex necondiționat ce îndepărtează subiectul de sine și de orice urmă de autocontrol. Dezorientare și sfâșiere. Reprezintă carența în rațiune în care pasiunea coexistă cu pacea sau cu emoții trădate de o intensitate redusă.
         Declarația de dragoste apare pe buze, nu ca o subminare a dorinței, ci ca un protest al caracterului imprevizibil dat de sentimentul care ne copleșește. Când vine vorba de procesul periferic amorfozat numit iubire, totul e difuz.   
         Nu suntem lucizi datorita succesului de a afla adevarul despre celalalt ci datorită înțelegerii dorinței iluzorii ce ne stăpânește mintea și trupul. Doar cand apariția amenințătoare a celuilalt iți tulbura proiecțiile și îți zdruncină din temelie fantasmele, abia atunci poti avea certitudinea că iubești. Iubirea reprezintă simetrie !